12 mai Sfântul Mucenic Ioan Valahul

Sfântul Ioan Valahul Sfântul Ioan a fost numit Valahul după originea sa, Valahia fiind vechiul nume al Ţării Româneşti.

Sfântul Mucenic Ioan s-a născut în jurul anului 1644, în Oltenia.

A primit o bună creştere şi educaţie din partea părinţilor săi, în frica lui Dumnezeu, în iubirea de ţară şi de credinţa strămoşească.

În ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre erau vremuri bune, ţara având în fruntea sa pe unul din marii voievozi ai neamului, Matei Basarab (1632-1654).

Contextul istoric al vieţii Sfântului Ioan Valahul În ianuarie 1658, la Târgovişte a fost numit domn Mihnea Vodă.

Domnia lui Mihnea a fost însă una scurtă.

În 1659, nemulţumit de faptul că trebuia să plătească un haraci prea mare, se răscoală împotriva turcilor.

A fost înfrânt de armatele lui Mahomed al IV-lea şi nevoit să părăsească ţara, murind la scurtă vreme otrăvit.

Oştile turceşti au făcut prăpăd, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova şi Transilvania. Au fost luaţi mii de robi, bărbaţi, femei şi copii ce urmau să fie vânduţi la Istanbul.

Printre cei oropsiţi au fost numeroşi români din dreapta Oltului.

Dus în robie la turci potrivit legilor otomane, toţi, robii luaţi din ţările cotropite erau „proprietatea“ sultanului, putând fi însă cumpăraţi de orice musulman dacă preţul oferit era socotit corect, conform cu vârsta şi folosul fiecăruia.

Între cei robiţi atunci a fost şi un tânăr pe nume Ioan, de doar 15 ani.

Era frumos la chip, luminos în privire şi bine legat în trup.

Însemnările rămase ne spun de asemenea că „tocmirea lui era plină de sănătate tinerească şi frumuseţe în toată fiinţa lui. Şi măcar că grumazul îi era înconvoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinţei şi de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, căţuia sufletului său curat şi jertfelnic. Aşa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre şi lăsându-şi în urmă părinţii, neamurile şi ţara lui frumoasă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată şi că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, Împărăţia cerurilor“.

Încă de pe drum, tânărul Ioan a fost cumpărat de una din căpeteniile soldaţilor turci, cu gândul de a-l sili la păcatul sodomiei.

Că nu va fi fost un soldat obişnuit, deducem din faptul că acesta avea la Istanbul aur şi argint, mătăsuri şi pietre nestemate şi alte bogăţii, căpătate prin vărsare de sânge şi alte nelegiuiri.

Întărit de Dumnezeu, Ioan s-a împotrivit însă acelui ostaş, ucigându-l.

El, care era un copilandru, răpusese o căpetenie din armata turcă, un luptător călit în focurile multor bătălii.

A încercat să fugă, dar ceilalţi păgâni l-au prins. Numai Dumnezeu ştie chinurile la care a fost supus pe drum de turci.

A ajuns apoi în faţa marelui vizir pentru a fi judecat.

Tânărul Ioan a mărturisit, fără teamă, adevărul. Prin hotărârea vizirului, a fost încredinţat văduvei celui pe care îl ucisese.

A biruit ispita trupului.

Voinic fiind, femeia l-a pus la început printre slugile sale, dar văzându-l „preafrumos la înfăţişare“, i-a cerut, în schimbul cruţării vieţii, să o ia de soţie şi să renunţe la credinţa creştinească.

Deşi ispitit aproape doi ani şi jumătate, tânărul Ioan nu a cedat, rămânând nestrămutat în credinţa părinţilor săi, păzindu-şi curăţia trupului.

Au fost zadarnice şi ameninţările. Ioan se ruga neîncetat la Hristos să-l întărească şi să-l păzească până în sfârşit neclintit întru credinţa strămoşească.

Cuprinsă de „păgânească furie“, femeia l-a dat în cele din urmă în mâna eparhului (mai-marele cetăţii) spre a fi pedepsit.

A fost aruncat în temniţă şi supus la cumplite chinuri.

Multe zile a răbdat sfântul tortura, iar femeia venea în fiecare zi încercând să-l ademenească la păcat şi la lepădarea de legea ortodoxă. Văzând prigonitorii lui că toate încercările lor sunt fără rost, au cerut vizirului îngăduinţa să-l omoare.

A fost scos din închisoare şi dus într-o margine a Constantinopolului, la locul numit Poarta Stâlpului, şi spânzurat în ziua de 12 mai a anului 1662.

Nu împlinise încă 18 ani.

Trupul său a fost fie aruncat în apele Bosforului, fie îngropat de creştini într-un loc rămas necunoscut, undeva în apropierea zidurilor marii metropole bizantine de odinioară.

La loc de cinstire în Biserica Greacă şi Română Ioan Valahul a fost canonizat mai întâi de Biserica Greacă, care l-a trecut în rândul neomartirilor ortodocşi.

Începând cu anul 1801, cultul său a început să se răspândească şi în ţara noastră.

În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest nou mucenic al lui Hristos să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română.

Prăznuirea sa se face la 12 mai, ziua naşterii sale în Împărăţia lui Hristos.

Trăitor în vremuri tulburi, de silnicie şi asuprire, în condiţiile robiei turceşti, „care a drămuit fără milă şi omenie avutul şi toate bunurile spirituale şi materiale ale poporului nostru, timp de cinci veacuri“, Sfântul Ioan Românul sau Valahul se încadrează în lupta dramatică pe care strămoşii noştri au dus-o împotriva asupritorilor, pentru dobândirea independenţei naţionale şi pentru apărarea credinţei străbune. El a fost „diamant şi jăratec duhovnicesc“, un strop de răcoare şi lumină duhovnicească pentru creştinii din acest colţ de creştinătate greu încercaţi, în vremuri întunecate.

Prin viaţa şi mai ales prin sfârşitul său mucenicesc, Sfântul Ioan Valahul înrădăcinează adânc în inima românilor din toate timpurile şi din toate locurile îndemnul de a-L iubi pe Hristos şi de a păzi dreapta credinţă chiar cu preţul vieţii.

Categoria: Articole

Cautare: