A plange cu cei ce plang

- Părinte, când cineva are o problemă şi vine şi o spune iarăşi şi iarăşi, chiar atunci când problema lui s-a rezolvat oarecum, ce trebuie să faci?

- Prima dată se justifică să spună. Să spună, să stea cu orele. Atunci trebuie să-l asculţi. Dacă nu-l asculţi, va crede că te îngreuiezi de el sau nu-l înţelegi. După aceea însă, dacă va continua să spună mereu aceleaşi lucruri, să-i spui: „Acum nu te mai ascult, nu pentru că nu te-aş putea asculta, ci pentru că aceasta nu te ajută. Tu şi vara o faci iarnă. Acum eşti mai bine; este primăvară. Peste puţin va veni vara. Tu te gândeşti vara la frigurile iernii şi răceşti”.

Uneori însă, se observă următorul lucru chiar şi în relaţiile dintre oamenii duhovniceşti. Unul se duce să-şi spună durerea sa la un oarecare, dar acela nu vrea să-l asculte, ca să nu se lipsească de bucuria sa. Poate simula că este grăbit sau să schimbe vorba ca să-şi păstreze pacea. Dar aceasta este ceva cu desăvârşire satanic. Ca şi cum ar muri cineva alături de mine şi eu să merg mai departe şi să cânt. Unde este „a plânge cu cei ce plâng” (Rom. 12, 5)? Mai ales atunci când este vorba de subiecte bisericeşti serioase şi, ca creştin, nu ia parte la neliniştea celuilalt, atunci omul acesta nu ia parte la Trupul Bisericii.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezire duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 138-139)

Categoria: Articole

Cautare: