Iarăşi praznic strălucit şi pricinuitor de bucurie, iarăşi sărbătoare mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mîhnirii şi gerul păcatului; iarăşi prăznuim pomenirea dascălului şi a părintelui celui cu gura de aur, a cărui vestire, ca şi a fericiţilor apostoli, a străbătut cu adevărat toate marginile lumii, şi a umplut toate cetăţile; ba chiar toate ţările s-au săturat de graiurile lui cele preastrălucite şi aurite. Iată a sosit privighetoarea cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a Învierii celei de obşte, ca pe dumnezeiasca primăvară; iar prin tăcerea lui de puţină vreme arată înnoirea cea nemărginită a vîrstei celei după Hristos şi a tinereţilor celor duhovniceşti.

    A venit iarăşi gura de aur, care, după puţină tăcere, grăieşte acum cu adevărat cuvinte mai dulci decît fagurele de miere, mai scumpe decît pietrele cele nepreţuite şi cu adevărat mai trebuincioase decît aurul. Limba care grăia cîndva măririle darului, fiind lovită de duh ca de un arcuş, şi ca pana scriitorului ce scrie iscusit, şi pe Dumnezeu cel întrupat îl vesteşte nouă. Iată marele stîlp al Bisericii, turnul bunei credinţe, cel neclătinat, şi luminătorul cel ne-stins, care a fost prigonit mulţi ani pentru Hristos, şi ascuns pentru pizma vrăjmaşilor, acum s-a arătat, după 30 de ani şi a strălucit mai mult decît soarele cel simţit.

    Acum iarăşi a venit după îndelungate şi amare izgoniri, sau mai bine să le zic dulci; căci pentru Hristos le-a pătimit. A venit iarăşi la turma sa, după strălucita moarte şi a intrat în cetate cu cinste şi cu dreptate, de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.

    Dar să povestim de la început după rînduială, istoria întoarcerii, ca mai mult să vă bucuraţi şi să vă veseliţi. Şi să arătăm cine au fost pricinuitorii prin care s-a făcut aducerea sfintelor moaşte ale Hrisostomului, cum şi cînd s-a făcut. Căci despre petrecerea lui cea minunată, cum şi despre ispitele ce a pătimit în acea nedreaptă izgonire, am scris deplin în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, şi ajung acelea să înţeleagă fiecare cum era minunatul Hrisostom în fapta cea bună.

    După fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în ceruri, bucurîndu-se, iar mult pătimitorul şi mucenicescul lui trup a fost îngropat în Comane, de cei împreună călători cu dînsul, adică de ucenicii şi prietenii lui; care împreună au călătorit cu dînsul în izgonire, care ca nişte recunoscători şi mulţumitori către dascălul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde era episcop într-acea vreme Sfîntul Inocenţiu (401-417), iar împărat Onoriu (395-423), fratele lui Arcadie (395-408), cărora le-au povestit de la început toate muncile şi nedreptăţile ce le-a pătimit Sfîntul Ioan de la împărăteasa Eudoxia şi de la episcopii cei nesfinţiţi. Aceia au dat mulţime de aur la doi bărbaţi netrebnici ca să ucidă pe cel numit "gură de aur" şi decît aurul mai cinstit.

    Dar Dumnezeu, ca un drept judecător, n-a lăsat a se săvîrşi o ucidere ca aceasta nedreaptă. Asemenea le-a povestit şi cîte semne s-au întîmplat în împărăteasca cetate după izgonirea cea nedreaptă a sfîntului, adică cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împărătesc şi mai toată cetatea; înfricoşata grindină ce a căzut acolo şi a făcut atîta pagubă şi pierzare cetăţii; apoi a spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfărîmat, cum şi despre dumnezeiescul foc, care a ieşit din scaunul sfîntului şi a vătămat biserica; şi cum de acolo focul s-a întors prin minune asupra palatului împărătesc şi pînă la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare şi prea frumoasă. Atunci tot poporul s-a mîhnit şi a strigat, zicînd: "Cu dreptate este a se prăpădi toată cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o cîrmuia şi o păzea".

    Pe lîngă acestea, au povestit încă şi reaua pătimire, luările în batjocură, chinurile care le-au pricinuit acei ucigaşi şi fără de omenie ostaşi care l-au dus în surghiun, unde l-a primit tot Răsăritul, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au arătat lui cu minune, slăviţii Apostoli Petru şi Ioan, precum şi toate celelalte care au urmat în surghiun, pînă la fericita lui adormire.

    Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat. S-au întristat zic, că acei ostaşi răi şi fără de omenie au pricinuit sfîntului atîtea chinuri, răutăţi, ocări şi batjocuri, de care toată lumea s-a îngrozit, dar s-au şi bucurat că sfîntul, în toate acele chinuri grele şi cumplite, a rămas neplecat şi neclintit; şi a ieşit biruitor strălucit şi neînfrînt. Iar mai vîrtos papa şi împăratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca rîvnă şi au scris amîndoi scrisori, cu multă asprime, mustrînd nelegiuirea lui Arcadie.

    Apoi, papa i-a trimis o înfricoşată afurisenie, zicînd astfel: "Sîngele dreptului Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate Arcadie, precum de demult sîngele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigătorul de frate; căci în vremea de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii, izgonind pe păstorul şi arhiereul ei cel adevărat, cu care împreună chiar pe Hristos Dumnezeu, vai! L-ai izgonit şi ai vîndut turma lui Hristos năimiţilor arhierei, şi nu adevăraţilor păstori!

    Dar eu nu mă întristez pentru Sfîntul Ioan, căci fericitul şi de trei ori fericitul Ioan, pentru isprăvile lui cele mari şi pentru nenumăratele chinuri, pe care nu pe bună dreptate le-a răbdat, a luat moştenire în împărăţia lui Dumnezeu, cu apostolii şi cu mucenicii; ci mă mîhnesc pentru pierzarea ta, căci, pentru ca să faci voia unei femei rele şi nebune, ai lipsit lumea de învăţăturile cele cu miere curgătoare şi de viaţă făcătoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.

    Pentru aceasta şi eu preaumilitul, căruia mi s-a încredinţat scaunul Romei, te canonisesc pe tine şi pe femeia ta şi vă îndepărtez de la Sfînta Împărtăşire a dumnezeieştilor Taine ale lui Hristos. Şi care va îndrăzni a vă împărtăşi pe voi, să fie caterisit şi neiertat; iar dacă voi veţi sili pe cineva ca să vă împărtăşească, defăimînd această apostolească poruncă şi aşezămînt, să fiţi ca vameşii şi ca păgînii cu adunarea necredincioşilor şi să stea păcatul vostru înainte, iar în ziua dreptei judecăţi să vă luaţi pedeapsa cea cuviincioasă; căci nici una din cele ce sînt ale voastre, nu vor putea să vă ajute, nici averile voastre, nici slava, nici stăpînirea şi nici însăşi vrednicia împărătească.

    Iar pe Arsachie (404-405), pe care l-aţi pus pe scaunul Sfîntului Ioan, pe acesta îl caterisim împreună cu toţi aceia care s-au împărtăşit cu dînsul. Căci în chip prea nelegiuit a luat vrednicia arhieriei, el nevrednicul. Iar pe Teofil, nu numai îl caterisim, ci îl şi afurisim, să fie anatematizat şi străin de Hristos. Acestea, precum le legăm noi pe pămînt, să fie legate şi în ceruri, precum se zice în Sfînta Evanghelie".

    Acestea a scris sfinţitul Inocenţiu. Iar împăratul Onorie a scris şi el altă scrisoare, zicînd astfel: "Frate Arcadie, nu ştiu ce lucrare potrivnică şi drăcească te-a plecat să te încredinţezi unei femei rele şi răzvrătite, care te-a îndemnat să faci nişte lucruri ca acestea, pe care nici un alt împărat creştin dreptcredincios nu le-a făcut niciodată; şi pentru care te osîndesc şi te prihănesc toţi preacuvioşii episcopi cei de aici, că ai scos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără judecată, fără socoteală şi fără rînduială, din scaunul lui, şi l-ai omorît cu chinurile pe care i le-au dat robii tăi cei răi, în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis.

    Apoi pe arhiereii şi slujitorii pe care ţi i-a trimis de aici Biserica romanilor, pentru cinstea ta, spre întărirea şi adeverirea dreptei judecăţi, atîta i-ai defăimat, încît i-ai şi închis în temniţă, le-ai luat banii ce aveau de cheltuială, încît ei se primejduiau să moară şi de foame. N-ai băgat în seamă cît de puţin poruncile apostoleşti, ci pe cei cuvioşi şi sfinţi, cu necinste i-ai scos din scaunele lor, şi cu nedreptate i-ai osîndit, în depărtate surghiuniri şi în grele munci, iar pe cei nevrednici i-ai hirotonisit; deci, sîrguieşte-te frate, nu cu cuvintele, ci cu lucrurile a cinsti pe Dumnezeu şi pe oameni prin îndreptarea greşelilor tale; ştiind că rugăciunile preoţilor întăresc şi îndreptează împărăţia noastră".

    Arcadie, primind scrisorile şi înţelegînd puterea cuvintelor lor, s-a rănit foarte mult de săgeţile certării şi ale canonisirii; iar somnul cel adînc al trîndăviei, care era asupra lui, scuturîndu-l, căci se deşteaptă sufletele cele trîndave de certările cele mai aspre, întîi a pedepsit pe acei care au făcut rău arhiereilor romani, pe unii i-a bătut, iar pe alţii i-a omorît şi a spînzurat pe lemne trupurile lor. Iar pe rudeniile Eudoxiei, care au ajutat la scoaterea sfîntului din scaun, i-a scos din dregătorii şi le-a luat toate averile.

    Încă nici spre a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu mîinile sale a bătut-o fără milă şi a închis-o într-o casă de desfrînare şi de necinste, poruncind ca nimeni să nu meargă la dînsa să o cerceteze şi să i se facă vreo mîngîiere, astfel că dînsa, din nemăsurată mîhnire şi ruşine, a căzut în boală grea. Apoi, prinzînd pe Mina, Teotechi şi pe Ishirion, nepoţii lui Teofil, pe Severian al Gabalilor şi pe Archie al Beriei, - care se întîmplaseră a fi într-acea vreme acolo în cetate, i-a legat şi i-a trimis cu mare defăimare la papa Inocenţiu, scriindu-i şi o scrisoare cu multă smerenie pentru dezvinovăţirea lui, zicînd unele ca acestea:

    "Eu, o! arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am ştiut din cele cîte s-au lucrat contra arhiereilor trimişi de la voi. Şi după ce m-am înştiinţat, am omorît pe aceia care i-au nedreptăţit pe ei. Nici de scoaterea marelui Ioan n-am fost vinovat, ci ticăloşii episcopi, care arătînd nişte canoane oarecum bisericeşti, au primit păcatul asupra necuratelor lor suflete şi, crezînd lor, am dat acea nedreaptă hotărîre, pentru care aceia mai mult decît noi sînt vinovaţi. Deci, trimit cuvioşiei tale pe răul Acachie, pe Severian şi pe rudeniile răului Teofil şi îi voi scrie şi lui ca şi acela să vină cu sila acolo, cît mai degrabă, cînd îi vei pedepsi după măsura celor îndrăznite şi lucrate de dînşii; iar pe noi ne iartă, prin părinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastră şi să nu ne mai lipseşti de sfinţita împărtăşire a Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Taine. Căci şi pe Eudoxia cu necinste am pedepsit-o şi greu am bătut-o, din care cauză a căzut în grele boli şi zace la pat. Deci, nu ne pedepsi mai mult, cinstite părinte, că nici Stăpînul nu osîndeşte de două ori pentru un păcat; mai ales cînd ne pocăim din toată inima noastră; se cuvine dar, după nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, să ne ierţi şi cuvioşia ta".

    Apoi a scris şi fratelui său Onorie, deosebit, ca să mijlocească pe lîngă papa şi să-i trimită iertare.

    Deci, primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte mult pentru smerenia împăratului şi a scris către preacinstitul Proclu, ucenicul Sfîntului Ioan Gură de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, să meargă la Constantinopol, ca să dezlege pe împăraţi de afurisenie şi să-i împărtăşească cu dumnezeieştile Taine; apoi, să ţină loc de patriarh, ca un epitrop, pînă ce va cerceta despre Atic cu de-amănuntul. A scris deosebit iarăşi şi către Arcadie, înştiinţîndu-l că a primit pocăinţa lui şi că îi va mijloci iertăciune; apoi să poruncească să scrie numele Sfîntului Ioan în sfinţitele table, şi să trimită pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gînd să meargă şi papa, pentru oarecare pricină.

    Nişte porunci ca acestea primindu-le împăratul şi avînd dorinţă ca să împlinească fără lipsă toate cîte a scris papa, îndată a scris o înfricoşată scrisoare lui Teofil, zicînd aşa: "Toate marginile lumii le-ai tulburat, cel ce eşti decît toţi oamenii mai cumplit; tu, vicleanule, ai luat de la sine-ţi stăpînire satanicească şi n-ai băgat în seamă nici legile bisericeşti, nici stăpînirea împărătească, de care nu vei scăpa tu, necuvioase; deci, scoală-te îndată, fără de nici o pricinuire de boală trupească şi purcede la Tesalonic, ca să te judece episcopul Romei".

    Teofil, primind scrisoarea împărătească şi văzînd poruncile cele înfricoşate ale stăpînitorului, s-a cutremurat foarte. Dar n-a putut să meargă acolo unde i-a scris, căci Dumnezeu a trimis celui cumplit o boală foarte cumplită, chinuindu-se de împietrirea udului; şi mărturisea fapta cea rea pe care a făcut-o sfinţitului pătimitor Ioan Hrisostom, pentru care cu dreptate se pedepsea cel nedrept, pînă cînd cel rău şi nelegiuit şi-a dat sufletul. Şi nu numai atît, ci şi alţii care s-au unit la surghiunirea Sfîntului Ioan, chinuindu-se în multe feluri de boale trimise de la Dumnezeu şi cumplit muncindu-se, rău au murit; iar mai vîrtos ticăloasa Eudoxia a căzut în boala sîngelui, chinuindu-se cumplit, încît a cunoscut, nemernica, că pătimea pentru cele lucrate de dînsa asupra Sfîntului Ioan. Pentru aceea, chemîndu-l cu glas jalnic, a dat înapoi via văduvei şi celelalte, pe care cu nedreptate le luase; şi în astfel de chinuri a murit.

    Dar nici după moarte n-a rămas fără pedeapsă, căci îi sălta mormîntul şi se clătina, făcînd spaimă neasemănată celor ce priveau. Care clătinare şi cutremur a ţinut 33 de ani, pînă cînd s-au adus din surghiun sfintele moaşte ale sfîntului. Şi a lăsat Eudoxia patru fete şi anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia şi Maria, cum şi un fiu, cu numele Teodosie. Arcadie trăind la împărăţie 14 ani, s-a săvîrşit cînd era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu s-au măritat şi Pulcheria ocîrmuia împărăţia, pînă cînd a venit tînărul în vîrsta cea legiuită.

    Deci, făcîndu-se împărat Teodosie cel Tînăr (408-450), în Constantinopol era arhiepiscop Sfîntul Proclu (434-446), ucenicul Sfîntului Hrisostom, care a îndemnat pe împărat şi i-a dat multe sfătuiri duhovniceşti, ca să trimită oameni cucernici în Comane şi să aducă sfintele moaşte ale Sfîntului Ioan Gură de Aur, părintele său cel duhovnicesc, spre mîngîierea cetăţii, şi pentru ca să înceteze şi cutremurarea mormîntului, căci pînă atunci mormîntul Eudoxiei încă tremura.

    Ascultînd împăratul Teodosie sfătuirea cea folositoare a patriarhului, a trimis oameni îndemînatici şi cucernici, pentru acest lucru, care nu în puţine zile ajungînd în Comane şi sosind la biserica Sfîntului Mucenic Vasilisc, au întrebat pe locuitorii cei de acolo ca să le arate mormîntul sfîntului şi să ia moaştele. Iar ei auzind că se lipsesc de o vistierie nepreţuită ca aceasta peste măsură s-au întristat şi s-au amărît; însă n-au îndrăznit a se împotrivi poruncii împărăteşti, ci i-au dus la mormîntul fericitului.

    Apoi, ridicînd piatra, ca să scoată afară, toate sfintele moaşte, au stat nemişcate, o! minune, şi n-au putut atîţia oameni să le mişte din loc. De aceea s-au întors trimişii la împărat, propovăduind în toată cetatea această minune. După aceea, împăratul şi toţi cei mai cucernici ai cetăţii au făcut mai întîi rugăciuni de obşte către Domnul ca să-i învrednicească, ca un milostiv, de cel dorit.

    Iarăşi a trimis apoi împăratul cu multă evlavie pe aceiaşi soli, ca să aducă pe sfîntul; către care a scris şi o rugăciune în chip de epistolă într-acest fel: "Către dascălul cel a toată lumea şi patriarhul Ioan Hrisostom, scrie împăratul Teodosie. Eu socotind, nu din necredinţă, ci din nepedepsirea şi neluarea aminte a mea că cinstitele moaşte se află ca şi trupurile celorlalţi oameni, neîmpărtăşite de dumnezeiescul dar, am trimis să le aducă cum s-ar întîmpla, fără cuviinciosa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobîndit aceea, pentru ce m-am sîrguit. Deci, acum iarăşi scriu către sfinţenia ta, ca şi cum ai fi viu, această rugăciune, cerînd să ne ierţi pentru necunoştinţa cea mai dinainte şi să binevoieşti a veni cu pace într-ale tale, ca să te primească cu multă dorire şi osîrdie fiii tăi, căci dorim foarte mult iertarea păcatelor prin rugăciunile tale cele bine primite".

    Deci, luînd trimişii cartea cea de rugăciune, au plecat la drum. Ajungînd la locul unde erau moaştele sfîntului, au făcut precum le-a poruncit împăratul şi prăvălind piatra de pe mormînt, au văzut iarăşi o altă minune: adică a ieşit din mormînt o lumină negrăită cu multă strălucire şi o bună mireasmă neasemănată, în care sfîntul nu se arăta ca un mort, ci strălucit la faţă, plin de veselie. Apoi, îndată s-a dat de bunăvoie şi fără de împiedicare l-au ridicat. Atunci s-au făcut multe minuni către cei ce l-au sărutat cu credinţă, iar mai ales era acolo un om şchiop, în mijlocul mulţimii celei adunate, care cu multă osteneală făcînd loc, a apropiat de picioarele lui haina sfîntului şi îndată s-a tămăduit.

    Punînd sfintele moaşte în sicriul poleit cu aur, pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sîrguinţă; petrecîndu-l cu cîntare de psalmi, cu făclii şi cu tămîieri, iar cînd era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieşea spre întîmpinare tot poporul; şi astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă, pînă ce au ajuns la Calcedon. Auzindu-se în cetatea împărătească de venirea sfintelor moaşte, toţi au alergat, tineri şi bătrîni, cu multă dorire, ca să-l întîmpine precum se cădea. Şi s-a umplut toată marea de corăbii, încît se părea ca un pămînt uscat. Deci, a mers şi patriarhul Proclu cu împăratul, avînd osebită corabie, împodobită şi plină de aromate binemirositoare pentru mult pătimitoarele şi mult cinstitele moaşte.

    Atunci s-a făcut furtună mare şi toate caiacele şi luntrele s-au risipit, unele la un loc, altele în alt loc, precum le mîna vîntul; numai corabia aceea pe care o aveau pregătită pentru sfintele moaşte, n-a putut vîntul s-o zbuciume, nici s-o abată într-altă parte, ci alerga împotriva valurilor, ca şi cum ar fi fost însufleţită şi cu simţire; şi o! minune, că alergînd spre pămînt, s-a dus la via văduvei şi a stat acolo aşteptînd sfintele moaşte. Zic despre văduva aceea, pentru care părintele văduvelor şi părtinitorul sărmanilor cel prea cald, a băut paharul umilinţei, care pe aceia care îl beau, îi face părtaşi ai fericirii celei cereşti.

    Vezi, o! omule, cum pietrele şi lemnele sprijină şi ajută păstorului celui cuvîntător? Vezi cum chiar cele nesimţitoare şi necuvîntătoare prihănesc fapta cea necuvîntătoare şi nedreaptă a celor cuvîntători, care au făcut-o asupra celui drept? Dar acestea s-au întîmplat astfel cu dumnezeiască şi negrăită iconomie; că iată iarăşi s-a făcut linişte adîncă în mare, că iarăşi s-a umplut marea de corăbii şi de caiace, ca şi mai înainte. Iar cînd aceia care aduceau cinstitele moaşte au ajuns la locul unde era via văduvei, corabia cea împotmolită şi pregătită pentru sfîntul, a plecat de la sine, în chip minunat, şi chema în chip negrăit sfintele moaşte. Mare eşti Doamne şi minunate sînt lucrurile Tale!

    Apoi, punînd cinstitele moaşte în corabia cea pregătită, împăratul avea dorire a merge la palatul împărătesc, dar precum se vede, n-a voit Sfîntul Hrisostom, fiindcă Helespontul cel repede curgea împotriva lor. De aceea s-au dus la biserica Sfîntului Apostol Toma, care se numeşte Amantiu, precum a iconomisit dumnezeiasca pronie. Deci, intrînd în biserică sfintele moaşte, împăratul şi-a luat de pe cap coroana cea împărătească, pentru smerenie şi, închinîndu-se, a sărutat frumoasele şi evangheliceştile picioare ale marelui Ioan şi le-a udat, ca şi păcătoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinţi lacrimi, cu plîngeri din inimă şi cu tînguiri; apoi cerea milă şi iertare pentru maica sa, zicînd astfel:

    "Iartă, o! sfinte al lui Dumnezeu, fărădelegea care te-a nedreptăţit, milostiveşte-te spre dînsa, o! preamilostivule; şi precum cînd ai trăit tu, ai împrăştiat şi ai izgonit departe de fiii tăi patima pomenirii de rău, cu toată puterea, astfel şi acum, urmînd pilda nepomenirii de rău, iartă fărădelegea maicii mele; şi ca semn că te-ai milostivit spre dînsa şi ai iertat-o, fă să înceteze tremurarea mormîntului".

    Astfel s-a rugat binecredinciosul şi preacucernicul împărat Teodosie. Iar cuviosul i-a ascultat rugăciunea lui, şi ca o vistierie şi dascăl al milostivirii s-a milostivit spre cea nemilostivă şi a oprit cutremurul mormîntului ei. Deci, au făcut priveghere de toată noaptea în biserica aceea, preamărind pe Domnul şi pe sfîntul Lui.

    Apoi l-au dus în biserica cea mare pe sfîntul, în dumnezeiescul scaun, au făcut şi acolo asemenea doxologie, ca şi mai înainte; apoi au pus în careta împărătească cinstitele şi sfintele moaşte şi s-a suit în caretă şi patriarhul Proclu. Iar împăratul, clericii, tot sfinţitul sobor şi toată suita mergeau înainte cu lumînări şi cu tămîieri. Iar toată cheltuiala a făcut-o împăratul cu neasemănată dărnicie, dînd la toată mulţimea făclii cu îndestulare. Şi era adunată toată cetatea, încît umplea toate drumurile, uliţele, casele, fiind ca albinele mulţime nenumărată. Iar aerul, de mulţimea aromatelor, tămîierilor şi a mirurilor ce se vărsau, era atît de bine mirositor, încît se arăta ca un rai. Şi atîta cinste i-au făcut, încît, precum spun alţii, altă dată nu s-a făcut altui om, nici vreunui împărat, nici vreunui patriarh sau altuia dintre sfinţi.

    Deci, cu astfel de cinste l-au dus la sfînta biserică a Sfinţilor Apostoli, ca pe un alt apostol al lui Hristos, împăratul mergînd înainte, preoţii lăudîndu-l şi boierii binecuvîntîndu-l, iar popoare nenumărate închinîndu-se, şi bucurie aducînd la toată lumea. Şi nu numai oamenii, ci şi rîndurile sfinţilor şi cetele îngerilor socotesc că s-au adunat şi împreună au petrecut cinstitele moaşte ale aceluia care era de o rîvnă şi de un cuget cu dînşii. Iar cînd au aşezat pe sfîntul în scaunul cel arhieresc, toţi au strigat cu mare glas către bunul păstor, zicînd: "Ia-ţi scaunul tău, sfinte".

    Atunci, nepomenitorul de rău Ioan, deschizîndu-şi gura cea de aur izvorîtoare şi mişcîndu-se buzele cele de miere curgătoare, o! minunile Tale, Hristoase, Împărate, a strigat: "Pace tuturor, dragoste şi milă să fie la tot poporul şi Eudoxiei iertare!". Cine a văzut, sau cine a auzit din veac o minune mai înfricoşată ca aceasta? Trup mort după 33 de ani, care avea dezlegate organele, să sloboadă glas desluşit şi bine grăitor! Cu adevărat, drepţii în veci sînt vii, deşi cei fără de minte socotesc ieşirea lor pedepsire.

    Acest mîntuitor glas, care ca din cer a ieşit din gura cea de foc purtătoare şi cu totul aurită, a unit Biserica, care era dezbinată mai înainte; pe cei rău credincioşi i-a povăţuit la credinţa cea dreaptă, pe cei binecredincioşi, mai întemeiaţi i-a făcut, iar pe cei ce vrăjmăşeau şi urau pe sfîntul, în dragoste negrăită i-a prefăcut. Şi ca să zic pe scurt, pe toţi i-a adunat şi într-o glăsuire şi unire i-a adus. Apoi, au pogorît sfintele lui moaşte şi le-au pus în mijlocul bisericii, ca să le sărute tot poporul, spre sfinţirea sufletelor lor. Şi atîta se înghesuiau şi se călcau unii pe alţii, şi o! minune, că nimeni nu s-a vătămat din acea înghesuire; căci cum ar fi fost cu dreptate să se vatăme, cei ce se înghesuiau pentru credinţa către sfîntul?

    După ce au săvîrşit cîntarea de laudă, împăratul şi patriarhul au ridicat pe sfîntul, l-au dus în Sfînta Sfintelor şi l-au pus în părţile de-a dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. După aşezarea cinstitului trup, au adus nişte oameni cucernici pe un bolnav, care avea mîinile şi picioarele veştejite, care nicidecum nu se mişca; că atît de subţiri şi de neputincioase erau, încît se vedeau ca nişte trestii, fiind numai pielea şi oasele; şi îndată ce s-a apropiat de mormînt, mai înainte de a ruga pe sfîntul, s-a tămăduit minunat şi umbla fără împiedicare şi cu mîinile lucra.

    Această veste a străbătut în toată cetatea, numai într-o zi, şi se adunau toţi bolnavii şi îşi luau sănătatea cea dorită, slăvind pe Dumnezeu; apoi, mulţumind sfîntului, se întorceau bucurîndu-se. Şi nu numai atunci, ci şi pînă astăzi, toţi care se apropie de mormîntul lui cu credinţă, de orice boală ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndată capătă dorita vindecare.

    Astfel preamăreşte Dumnezeu pe robii Săi şi aici în lumea aceasta şi în ceea ce va să fie îi face moştenitori ai Împărăţiei Sale. Pe care, facă-se ca noi toţi s-o dobîndim întru Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.