Asa si cu credinta: daca nu are fapte, e moarta in ea insasi

Credinţa adevărată (vie) şi faptele bune alcătuiesc ceea ce în fizica modernă, care a renunţat la cauzalitate, se numeşte un cuplu invariabil.

Epist. Sf. Apost. Iacov, 2, 14: „Ce folos fraţilor, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să mântuiască?"

Şi 2. 17: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi".

Opoziţia dintre cele două (credinţă, faptă) este aşadar factice; cum ar putea fiinţa credinţa fără împlinirea voii Domnului care-i săvârşirea de fapte bune?"

Tit 3, 8: „Voiesc să adevereşti aceasta cu tărie, pentru ca cei care au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune."

Dar dacă totuşi crezi şi faci ceea ce n-ai voi să faci (Rom. 7, 19)?

Asta vine, cred, cum e la regulele de politeţă; cine trebuie să salute pe cine: cel din trăsură pe cel de pe jos, cel însoţit pe cel care e singur etc. Şi sunt înşirate toate, puzderie, foarte precis. Apoi printr-o singură dispoziţie finală totul este anulat: omul politicos, deîndată ce vede un cunoscut, îl salută.

În rezumat: ne mântuim, desigur, prin credinţă, nu prin fapte (dacă am crede că ne mântuim prin fapte am cugeta ca fariseii, am vedea în mântuire un contract, un drept, un act magic. Dumnezeu fiind obligat să ne dea mântuirea în schimbul faptelor bune). Dar credinţa atrage inevitabil după sine faptele bune, ori măcar dorinţa ori încercarea de a le face şi părerea de rău când dorinţa nu se împlineşte, când încercarea dă greş. Din credinţă şi fapte se naşte o încâlceală şi o încurcătură fără seamăn, pe care nimeni nu le poate pricepe şi dezlega. Una ştim: că peste toată această încâlceală şi această încurcătură se lasă un nor luminos, se lasă nesfirşita milă a Domnului Iisus.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 271-272)

Categoria: Articole

Cautare: