Ascultarea – legatura noastra privilegiata cu Dumnezeu

Fericitul Stareţ considera ascultarea o taină, datorită însuşirilor mai presus de fire, pe care le dăruieşte ea luptătorilor şi nevoitorilor acestei continue şi fără de sânge mucenicii, din pricina supunerii lor faţă de ceilalţi.

Aş fi preferat să nu ating deloc subiectul acestei atât de importante virtuţi următoare de Hristos, deoarece depăşeşte limitele mele sărace, ci să lăsăm pe alţii să grăiască. Ar fi fost bine să ne fi mărginit la cele spuse de Părinţii noştri, însă importanţa deosebită pe care Stareţul o dădea ascultării, ne-a silit să scriem despre ea puţine din cele atât de multe pe care el ni le spunea.

Adesea ne spunea: „Ascultarea nu este ca celelalte virtuţi, dintre care cele mai multe depind de alegerea omului sau rezultă din nevoia înfruntării unui rău corespunzător. Ascultarea este prima pretenţie a Ziditorului Dumnezeu de la făpturile Sale şi, în special, de la cele raţionale”.

Stareţul ajunsese la o înaltă măsură de înţelegere teologică şi antropologică. El înţelegea supunerea şi ascultarea din partea fiinţelor raţionale nu ca pe o simplă poruncă - ca cei ce se subordonează unei forme de conducere ci ca pe ceva esenţial, ceva ce are legătură cu sensul existenţei, şi n-a greşit în această privinţă. Consecinţele catastrofale ale neascultării, care a făcut să sufere stricăciune nu numai săvârşitorul lepădării, omul, dar şi toate cele „bune foarte” de pe pământ, ne conving că ascultarea este pricina şi mijlocul refacerii legăturii dintre făpturi şi Ziditorul lor. Făpturile rămân în armonie şi în viaţă numai atâta vreme cât rămân în continuă legătură cu Dumnezeu şi primesc înrâurirea Lui. Aşadar, ascultarea are un caracter ontologic. Ea nu este nimic altceva, fără numai legea dependenţei şi chipul prin care fiinţele raţionale dobândesc viaţă, în timp ce neascultarea şi, prin urmare, întreruperea acestei dependenţe, pricinuieşte stricăciune şi moarte.

Pururea-pomenitul insista asupra acestui exemplu sprijinindu-se şi pe acrivia (strictețe) ascultării lui Dumnezeu-Cuvântul, Care, precum ne spunea totdeauna, îl mişca sufleteşte.

El spunea: „La ce a folosit supunerea lui Dumnezeu-Cuvântul faţă de Tatăl, Cel asemenea cu El, dacă nu pentru a arăta că ascultarea este o taină?”.

Fie ca o simplă faptă de supunere la cei începători, fie ca o contemplaţie în libertatea celor desăvârşiţi, „a fiilor lui Dumnezeu”, care sunt mişcaţi de dragostea lui Dumnezeu, ascultarea rămâne întotdeauna chipul de neînlocuit al dependenţei şi al legăturii noastre cu Dumnezeu.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoințe, experiențe, învățături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2009, pp. 219-220)

Categoria: Articole

Cautare: