Ascultarea noastra este sa mergem in acea directie in care ne indruma Dumnezeu

Odată, am fost la Mănăstirea Vatopedu în Athos. Acolo era un monah foarte bătrân, care stătea cu orele în faţa altarului cu mâinile ridicate în sus, fără să se mişte, ca o statuie. Metanierul nu îl folosea, nu cânta psalmi, nu făcea semnul crucii, nu săvârşea metanii, nici măcar nu se mişca. Egumenul s-a apropiat de el, l-a lovit cu degetul, dar monahul nu a reacţionat deloc. La un moment dat, egumenul m-a chemat şi mi-a spus: ‒ Îl vezi pe acest monah? Ce crezi că face acum? Eu îi răspund: ‒ Cred că se roagă. ‒ Nu numai că se roagă, el este acum cu Dumnezeu. Ce crezi, ar trebui acum să mă apropii de el şi să-i spun: „Tu nu te rogi corect: cruce nu ţi-ai făcut, metanie pân’ la pământ nu ai făcut”? Psalmii, metaniile, semnul crucii, toate acestea sunt mijloace care trebuie să ajute la înaintarea noastră către Dumnezeu. Ceea ce căutăm noi este experienţa comunicării cu Dumnezeu, nu respectarea corectă a ritualului. Să luăm, de exemplu, paharul care stă acum pe masa mea. Să zicem că ascultarea cere să îl punem într-un anumit loc. Acest lucru este important, dar nu într-atât încât să întristeze sufletul cuiva din cauza faptului că paharul nu stă acolo unde trebuie. De ce egumena nu trebuie să se enerveze dacă paharul stă aici şi nu acolo? Pentru că ea însăşi îşi fură pacea inimii şi, prin urmare, fură această pace şi surorilor ei. Aflându-ne în mănăstire, e important să tratăm cu atenţie un asemenea lucru delicat, cum este pacea inimii. (Schiarhimandrit Ioachim Parr, Convorbiri pe pământ rusesc, traducere din limba rusă Cristea Florentina, Editura Egumeniţa, 2015, pp. 37-38)

Categoria: Articole

Cautare: