Asemanarea dintre religie si morala

Asemănarea dintre religie şi morală se reduce la următoarele:

a. Şi religia şi morala atribuie o valoare deosebită personalităţii omeneşti, consideră omul ca o fiinţă mai presus de toate celelalte, prin aceea că este religios şi moral. Pentru religie, omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, creatura Sa cea mai aleasă, fiul Său. Sufletul are valoare nesfârşită înaintea lui Dumnezeu. Din punct de vedere moral, voinţa autonomă din om este un lucru aşa de mare, că a făcut pe Kant să zică „Două lucruri îmi umplu sufletul de admiraţie: cerul înstelat deasupra capului şi conştiinţa din om”.

Şi religia şi morala înalţă deci pe om, îl transpun din sfera materialităţii şi a senzualităţii în lumea valorilor şi-l fac mai nobil, mai bun.

b. Şi religia şi morala urmăresc fericirea omului: morala asigură fericirea în viaţa pământească, religia o asigură şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare. Omul moral sau virtuos este mulţumit în adâncul sufletului său şi deci fericit (chiar după morala rigoristă a lui Kant), iar religia îi promite fericirea şi pe pământ şi în cer. De veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca zicea Dumnezeu către poporul israelit; Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor zice Mântuitorul Hristos.

c. Şi religia şi morala presupun ideea de sancţiune şi operează cu ea, adică şi una şi alta învaţă că virtutea sau fapta bună trebuie răsplătită, iar viciul sau fapta rea trebuie pedepsită. Sancţiunea moralei este imanentă şi relativă, pe când sancţiunea religiei poate fi câteodată şi imanentă, dar în adevăratul ei aspect este transcendentă şi absolută.

d. Şi în religie şi în morală, ideea de libertate este cea care formează specificul actelor religioase şi morale, căci am zis că religia este raportul conştient şi liber al omului cu Dumnezeu, iar morala poate fi definită ca ştiinţa actelor libere ale omului. Orice act prin care se manifestă raportul omului cu Dumnezeu, nu este cu adevărat religios, dacă omul nu este deplin liber în săvârşirea lui, după cum cea mai nobilă faptă nu este morală, dacă autorul ei nu a săvârşit-o în mod cu totul liber.

Între religie şi morală este astfel o strânsă legătură fără ca totuşi să se confunde una cu alta. Raportul dintre ele este un raport de reciprocitate, adică una condiţionează pe cealaltă. Religia produce morala şi cum este religia aşa este şi morala.

Dacă ideea de Dumnezeu este josnică, la fel este şi morala şi viceversa, deoarece divinitatea este întotdeauna idealul vieţii morale. La cele mai multe din triburile sălbatice şi la popoarele semite din vechime, domnea cea mai crasă imoralitate, deoarece însăşi concepţia lor despre zei era imorală, pe când în religiile superioare ca: parsismul, mozaismul şi creştinismul, găsim şi o morală superioară, deoarece aici concepţia despre divinitate este spirituală.

Raportul de reciprocitate dintre religie şi morală se observă şi în viaţa de toate zilele şi este confirmat de istorie. În viaţa zilnică vedem că oamenii cu adevărat religioşi sunt şi morali şi viceversa, iar istoria ne arată că în epocile în care a înflorit religia, a înflorit şi morala, precum şi că avântul moralei a atras după sine pe al religiei, iar decăderea uneia a adus cu sine şi decăderea celeilalte.

Religia fără morală este deci ca un pom sterp, iar morala fără religie este ca un fruct al cărui miez este lipsit de înveliş.

Desigur că poate să existe şi o morală independentă de religie. Aşa este morala budistă, aşa a fost morala filosofilor greci, ca Socrate, Aristotel şi stoicii, care era pur raţionalistă, şi în ziua de azi sunt sistemele de morală numite: utilitaristă, evoluţionistă, pozitivistă, senzualistă, naturalistă, sociologică, autonomă, a egoismului, a forţei, a pesimismului, a inconştientului etc.

(Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, Ediția a II-a, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994, pp. 29-31)

Categoria: Articole

Cautare: