Avem nevoie sa trecem prin adancul smereniei, pentru a invata sa pretuim viata

„Aurul se lămureşte în foc – zice înţeleptul Sirah – şi oamenii cei plăcuţi lui Dumnezeu, în cuptorul smereniei”.

Ca şi aurul brut, scos din pământ, omul se naşte cu o mulţime de „corpuri străine”. Patimile moştenite de la părinţi, înclinările rele trasate din moşi-strămoşi şi, pe deasupra, păcatele noastre proprii formează în sufletul nostru impurităţile, pământul, zgura, corpurile străine care trebuie înlăturate pentru ca aurul din noi, adică chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să iasă lămurit, curat şi strălucitor.

Iată cum ne putem lămuri noi în cuptorul smereniei!

Când Domnul Iisus I s-a arătat Sfântului Eustaţiu Plachida între coarnele cerbului, i-a spus că îi va trimite multe necazuri şi dureri, până când va ajunge la „adâncul smereniei”. Şi după ce acest al doilea Iov a ars de viu în cuptorul smereniei timp de 15 ani, după ce şi-a pierdut soţia şi copiii, ajungând slugă la un boier, Dumnezeu din nou l-a ridicat la rangul său de mare comandant al oştilor lui Traian. Dar a ţinut să-l aducă la acest adânc al smereniei, pentru că atât el cât şi familia lui, pe care a regăsit-o, să-L poată mărturisi pe Hristos înaintea păgânului împărat Adrian şi să moară cu toţii ca nişte adevăraţi mucenici, cu suflet smerit şi purificat de orice corpuri străine şi de orice impurităţi.

(Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace. Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 61-65)

Categoria: Articole

Cautare: