Avva Macarie si diavolul

Avva Macarie petrecea singur în pustia cea mare şi era o mănăstire, mai jos, într-o altă pustie, având monahi mulți. Deci, starețul, șezând lângă cale, a văzut oarecând pe diavolul, mergând în chip de om, purtând o haină miţoasă şi de fiecare fir de lână spânzurând câte o tigvă omenească. Şi i-a zis lui bătrânul: „Unde mergi, răule?” Iar acela i-a răspuns: „Merg ca să tulbur pe fraţi.” Şi l-a întrebat pe el bătrânul: „Şi ce sunt tigvele acestea, pe care le porţi?" Răspuns-a diavolul: „Gustări duc fraţilor.” Zis-a bătrânul: „În toate acestea sunt de-ale mâncării?” Iar el a răspuns: „Aşa, pentru că, de nu-i va fi plăcută cuiva una, îi dau alta, şi pe toate de-a rândul, ca măcar să-şi ia fiecare câte una.” Aceasta zicând, s-a dus mai departe. Iar bătrânul a rămas, păzind calea, până se va întoarce. Şi, văzându-l pe el întorcându-se, i-a zis lui: „Ai umblat bine?” Iar el a răspuns: „Rău, chiar şi unde-mi era bine mie.” Zis-a bătrânul: „Pentru ce?” Răspuns-a acela: „Pentru că toţi monahii mi s-au făcut mie răi şi potrivnici şi nimeni nu m-a primit pe mine.” Zis-a bătrânul: „Dar nici unul dintre dânşii nu ţi-e prieten?” Răspuns-a diavolul: „Numai pe un monah am, care mă ascultă şi, când vin la dânsul, se învârteşte ca vârtelniţa înaintea mea.” Întrebatu-l-a bătrânul: „Care-i numele monahului aceluia?” Zis-a diavolul: „Teopempt.” Şi, zicând aceasta, s-a dus.

Şi, sculându-se, avva Macarie s-a dus întru cea mai de jos pustie, la mănăstirea aceea şi, auzind fraţii i-au ieşit cu ramuri întru întâmpinarea lui şi fiecare dintr-înşii îşi gătea chilia sa, socotind că la dânsul va să sălăşluiască bătrânul. Iar el a întrebat: „Cine este Teopempt?” Şi, văzându-l pe el, a intrat la dânsul în chilie, iar el l-a primit pe părintele, bucurându-se. Şi când au început a vorbi în taină, i-a zis lui bătrânul: „Cum petreci, frate?” Răspuns-a acela: „Bine, cu rugăciunile tale.” Zis-a bătrânul: „Nu te supără pe tine vreun gând rău?” Răspuns-a fratele: „Acum îmi este bine”, că se ruşina să-şi mărturisească gândurile sale cele păcătoase. Atunci i-a zis bătrânul: „Iată, de atâţia ani petrec postind şi nevoindu-mă şi toţi mă cinstesc pe mine, ci încă şi la aceşti ani bătrâni, mă supără necuratul duh al desfrânării.” La acestea a zis Teopempt: „Cu adevărat, părinte, eu sunt foarte stârnit de duhul desfrânării.” Deci, bătrânul căuta şi celelalte gânduri pierzătoare de suflet, până ce fratele pe toate i le-a spus lui. După aceasta, Cuviosul a întrebat pe fratele: „Cum posteşti?” Răspuns-a: „Până la al nouălea ceas.” Grăit-a Sfântul: „Să posteşti până seara şi să flămânzeşti şi să înveţi pe de rost din Evanghelie şi din cărţi sfinte, ca să te îndeletniceşti totdeauna cu gândirea la Dumnezeu. Şi de-ţi va veni ţie gând rău, să nu-l primeşti pe el şi niciodată să nu te pogori cu mintea jos, la cele rele, ci, totdeauna, să iei aminte sus, la cele bune, şi-ţi va ajuta ţie Dumnezeu.” Aşa, întărind pe acel frate, bătrânul s-a dus la pustia sa.

Şi când străjuia calea, a văzut iarăşi pe acel diavol, mergând şi i-a zis lui: „Unde mergi?” Răspuns-a diavolul: „Mă duc să tulbur pe fraţi.” Şi aceasta zicând, a trecut mai departe. Iar când, iarăşi, s-a întors, i-a zis lui Sfântul: „Cum sunt fraţii?” Răspuns-a diavolul: „Toţi mi s-au făcut răi şi acela pe care îl aveam mai înainte prieten şi care mă asculta, şi acela nu ştiu de către cine s-a răzvrătit împotriva mea şi nicidecum nu mă mai ascultă. Ci, mai amar decât toţi, mi s-a făcut şi m-am jurat, ca să nu mai merg acolo, decât după o lungă vreme.” Aceasta zicând, s-a dus, iar Sfântul s-a întors la chilia sa. Şi aşa a mântuit pe fratele Teopempt, dând pe faţă meşteşugul cel rău al diavolului.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 494-495)

Categoria: Articole

Cautare: