Binecredinciosul Voievod Stefan Cel Mare si Sfant

Binecredinciosul Voievod Ştefan Cel Mare şi Sfînt
(2 iulie)

Odrăslit de pămîntul Moldovei, măritul Voievod Ştefan cel Mare a fost numit şi cinstit dintotdeauna de către poporul dreptcredincios: bun, mare şi sfînt. Bun pentru faptele sale de milostenie, mare pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, Dumnezeu pedepsind prin el pe cei lacomi şi trădători, sfînt pentru lucrarea lui întru apărarea întregii creştinătăţi şi zidirea unui mare număr de biserici şi mînăstiri.

Dreptcredinciosul Voievod Ştefan s-a născut la Borzeşti, din părinţii binecredincioşi, voievodul Bogdan al II-lea şi doamna Maria Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită faţă de ţară şi credinţa strămoşească. În toate cîte le făcea, era călăuzit de duhul dreptăţii şi al iertării. Curînd, după uciderea tatălui său la Răuseni de către Petru Aron, Ştefan cel Mare este chemat la tronul Moldovei. Pe Cîmpia Direptate este întîmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mîntuirii 1457. Întrebînd poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: "Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti".

Luînd Ştefan cel Mare domnia Moldovei cu voia lui Dumnezeu şi venind turcii să jefuiască pe la Galaţi, i-a bătut, luînd Cetatea Albă şi Chilia. Acesta a fost începutul războaielor cu vrăjmaşii creştinătăţii pe care le-a purtat ca domn al Ţării Moldovei, şi aşa s-a dat Ştefan cel Mare în mîna lui Dumnezeu şi s-a sîrguit să împlinească voia Sa. Căci nu uita a săvîrşi, chiar şi războaiele, cu frică de Dumnezeu şi cu rînduială; şi multe războaie a purtat şi cu dreptate le-a cîştigat, căci cîte lupte a avut, atîtea mînăstiri cu biserici a făcut.

Iar rînduiala sa aceasta era: înainte de vreo luptă se lega, el împreună cu toţi oştenii săi, a posti trei zile cu pîine şi apă, spre a se împărtăşi cu dumnezeieştile Taine. Şi nu uita a pleca la luptă fără icoana Mîntuitorului, dimpreună cu icoanele celor doi întîistătători şi rugători înaintea Tronului dumnezeirii, adică a Maicii Domnului şi a Sfîntului Ioan Botezătorul, care prin pronia dumnezeiască, se găsesc şi astăzi la Sfînta Mînăstire Putna. Iar ca armă cerească lua întotdeauna Sfînta Cruce, pe care o însemnase pe toate armele şi pavezele oştenilor săi. Şi tot în chipul Sfintei Cruci rînduise a se face toate săbiile oştenilor, ca în lupta cu vrăjmaşul cel văzut să biruiască şi pe cel nevăzut.

Acest mare şi dreptcredincios voievod, apărător al creştină-tăţii, pentru mulţimea sîngelui curs în războaie, a ridicat mînăstiri pe locul bătăliilor, ca, în veac, atît călugării, cît şi preoţii din sfintele altare, să-l pomenească în rugăciune dimpreună cu cei căzuţi, binecredincioşi sau vrăjmaşi, aşa cum Domnul Însuşi ne-a poruncit să ne rugăm.

Iar chipul ridicării Mînăstirii Putna, cum spune cronicarul Ion Neculce, acesta a fost: a tras Ştefan Vodă cu arcul dintr-un vîrf de munte ce este lîngă mînăstire; şi unde a ajuns săgeata, acolo a făcut prestolul în altar. Şi a pus şi pe trei boieri de au tras, pe vătaful de copii şi pe doi copii din casă; şi unde a căzut săgeata vătafului de copii a făcut poarta, iar unde a căzut săgeata unui copil din casă a făcut clopotniţa. Iar un copil din casă a întrecut pe marele Ştefan, căzîndu-i lui săgeata într-un deluşor, ce se cheamă "Sion", care este lîngă mînăstire; şi a zidit într-acel loc biserică de lemn.

Şi a zidit Ştefan Vodă Mînăstirea Putna, să-i fie spre repaos de veci, lui şi familiei lui, şi spre mîngîiere poporului. Şi a adus acolo pe Daniil Sihastrul, sfîntul său duhovnic, împreună cu ucenicii săi, toţi rugători cu inima şi desăvîrşiţi scriitori de cărţi sfinte, căci alte cărţi mai frumos împodobite ca ale lor nu s-au mai văzut. Asemenea şi Sfîntului Simeon Sihastrul, primul său duhovnic, şi celor şaptesprezece ucenici ai săi le-a înălţat un schit în "Poiana lui Simeon", care mai apoi s-a numit Mînăstirea Pîngăraţi. Iar după săvîrşirea Cuviosului Simeon, a luat moaştele binemirositoare ale sfîntului spre păstrare în cetatea Sucevei, capul lui avîndu-l cu dînsul totdeauna, ca pe un odor de mare preţ, pe care în fiecare zi îl tămîia şi îl săruta.

Iar în al şaptesprezecelea an al domniei sale, s-au ridicat turcii cu multă oaste şi au venit în Moldova, ca să-l supună pe domn şi să stăpînească acest binecuvîntat pămînt. Dar, iscusit fiind voievodul la războaie, i-a atras într-o mlaştină de lîngă Vaslui, la Podul Înalt, unde a zdrobit o oaste de trei ori mai mare decît a sa, căci bunul Dumnezeu a rînduit aceasta, ca prin acest mic popor să smerească împărăţia turcească cea păgînă şi vărsătoare de sînge creştinesc. Dar pentru că ştia marele Ştefan Voievod că în urmă se vor întoarce păgînii cu mai mare oaste împotriva Moldovei, a scris scrisoare către toţi regii şi împăraţii Europei, cerînd ajutor, după cum urmează mai jos:

Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată, sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor, cărora vă scriu şi vă doresc tot binele. Şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor, Mahomed al II-lea, a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gîndeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai susnumitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman paşa-beglerbegul. Împreună cu acesta se aflau toţi curtenii susnumitului turc şi mulţime multă din Valahia şi domnul Valahiei cu toată puterea lui Asan-beg şi Ali-beg şi Scheder-beg şi Graba-beg şi Oşu-beg şi Valtival-beg şi Serefaga-beg, domnul din Sofia, şi Cuseran-beg şi Tiri-beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.

Auzind şi văzînd noi acestea, am luat sabia în mînă şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Celui atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.

Auzind despre acestea împăratul păgîn al turcilor, îşi puse în gînd să se răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră creştinească, pe care Dumnezeu a ferit-o pînă acum. Dar dacă această poartă, care este ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi nouă pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii pînă mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi în toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mînă. Iar noi, din partea noastră făgăduim, pe credinţa noastră creştinească, şi cu jurămîntul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta pînă la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic, noi i-am tăiat mîna dreaptă. Deci fiţi gata fără întîrziere.

Suceava, în ziua Sfîntului Pavel Tebeul, luna ianuarie în 15 zile, la anul 1475, Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei.

După această scrisoare a sa către mai marii creştinătăţii, prin care îi ruga de ajutor, de înfrăţire şi de lepădare a mîndriei, n-a primit nici un ajutor de la mîndrii stăpînitori ai Europei, dar, cu smerenie şi tărie de mucenic, a îndurat înfrîngerea oştirii moldoveneşti la Războieni, fiind oastea păgînă de zece ori mai mare. Şi a fugit voievodul Ştefan spre Cetatea Neamţului, să-şi tragă sufletul şi să afle încotro să apuce. Şi fiind maica sa în cetate - după cum iarăşi scrie Ion Neculce -, nu l-a lăsat să intre şi i-a zis că orice pasăre în cuibul ei piere; deci, să se ducă în sus să strîngă oaste, că, cu ajutorul Domnului, izbînda va fi a lui. Şi aşa, pe cuvîntul mamei sale, s-a dus.

Şi, mergînd în sus pe Moldova, a mers pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pe nume Daniil. Şi bătînd Ştefan Vodă în uşa sihastrului ca să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară pînă îşi va isprăvi rugăciunea. Şi după ce şi-a isprăvit sihastrul rugăciunea, l-a chemat în chilie pe voievod şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dînsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru: "Ce vom face, că nu mai putem să ne batem cu turcii? Închina-vom ţara la turci, au ba?" Iar sihastrul a zis: "Să nu o închinaţi, că izbînda este a noastră. Numai după ce vei izbîndi, să faci o mînăstire acolo, în numele Sfîntului Gheorghe, al căruia să fie şi hramul bisericii".

Deci, a mers Ştefan Vodă în sus, pe la Cernăuţi şi pe la Hotin şi a strîns la oaste fel de fel de oameni şi au purces în jos. Iar turcii, înţelegînd că va să vie Ştefan Vodă cu oaste în jos, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate cu tunurile şi au început a fugi spre Dunăre. Iar marele Ştefan a început a-i goni din urmă şi a-i bate, pînă i-a trecut Dunărea. Şi, întorcîndu-se voievodul, a făcut Mînăstirea Voroneţ, cu hramul Sfîntul Gheorghe, unde se retrăsese şi Sfîntul Daniil Sihastrul, şi, prin lucrare dumnezeiască s-a rînduit că icoana hramului a fost găsită, în vremea lucrării ei, nefăcută de mînă omenească, cu chipul Sfîntului Gheorghe.

Iar mai tîrziu a zidit Mînăstirea Războieni, cu hramul Sfîntului Arhanghel Mihail, unde smeritul domn a pus şi această pisanie: Eu şi curtea mea am făcut cele ce mi-au stat în putinţă şi s-a întîmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost după voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat fie numele Lui.

În Ţara Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfînt a zidit multe sfinte mînăstiri, precum: Mînăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1470), Mînăstirea Tazlău, cu hramul Naşterea Maicii Domnului (1487), Mînăstirea Voroneţ, cu hramul Sfîntul Gheorghe (1488), Mînăstirea Borzeşti (1494), Mînăstirea Popăuţi, cu hramul Sfîntul Nicolae (1496), Mînăstirea Războieni, cu hramul Sfîntul Arhanghel Mihail (1496), Mînăstirea Neamţ, cu hramul Înălţarea Domnului (1497), Mînăstirea Dobrovăţ, cu hramul Pogorîrea Duhului Sfînt (1504) şi altele.

Iar biserici domneşti ridicate de fericitul voievod au fost: Pătrăuţi (1487), Sfîntul Ioan - Vaslui (1490), Precista Mare - Bacău (1491), Sfîntul Nicolae Domnesc - Iaşi (1492), Sfîntul Gheorghe - Hîrlău (1492), Bălineşti (1493), Cuvioasa Parascheva - Cotnari (1493), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel - Huşi (1495), Sfîntul Nicolae din Dorohoi (1495), Sfîntul Ioan Domnesc - Piatra Neamţ (1498).

Ca voievod, Ştefan cel Mare şi Sfînt multe milostenii a făcut celor săraci, răsplătind şi pe ostaşii săi cu averi şi moşii, iar mai vîrtos răsplătea după faptele de vitejie din război. Aşa pe Purice Aprodul, ce l-a scăpat de moarte într-o bătălie cu ungurii, miluiţi fiind de Dumnezeu de au scăpat cu viaţă, l-a făcut boier, armaş mare, şi din el s-a tras mai apoi neamul Movileştilor. Aşa şi pe Burcel, care, fiind sărac, ara pămîntul în zi de sărbătoare, neavînd plug să are, l-a miluit cu plug şi cu moşie şi s-a dus cu pace la Sfînta Liturghie, că era Duminică, iar sfîntul voievod venise la dumnezeiasca slujbă în tîrgul Vasluiului.

Şi nu numai oştenilor credincioşi le-a dat dări şi milostenii, ci a zidit din temelie şi a miluit multe mînăstiri în Ţara Moldovei, în Ţara Ardealului, în Ţara Valahiei, pe la Sfintele Locuri şi în Sfîntul Munte al Athosului. Iar egumenului Mînăstirii Zografu, a trimis scrisoare, împreună cu dania sa ctitoricească: Iar pentru altă milă, pe care o va da Dumnezeu, cunoscătorul de inimi, Cel ce vede toate, sfînta mînăstire şi biserică a lui Dumnezeu, egumenul şi preoţii şi toţi fraţii întru Hristos ce vieţuiesc acolo să ţie şi să împlinească acest aşezămînt, după rînduiala Sfintei Biserici şi după dorinţa noastră, cum vom arăta mai departe: înainte de toate să scrie pe domnia mea la Sfînta Proscomidie, după datina Sfinţilor Părinţi şi după aşezămîntul Sfintei Biserici, şi să scrie şi pe doamna mea şi pe copiii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena şi să stea în sfîntul pomelnic, precum este scris. Şi iarăşi, pînă cînd va fi mila lui Dumnezeu Atotţiitorul asupra noastră şi vom fi în viaţă pe lumea aceasta, sfînta biserică să ne cînte sîmbătă seara un Paraclis şi Duminica la prînz să se dea băutură. Marţea să se cînte Liturghie şi la prînz să se dea băutură; şi să se pomenească în fiecare zi la Vecernie şi la Pavecerniţă şi la Miezonoptică şi la Utrenie şi la Liturghie şi la Sfînta Proscomidie şi unde este obiceiul Sfintei şi dumnezeieştii Biserici. Aceasta să ni se facă atît cît vom fi în viaţă.

Iar după trecerea anilor noştri, după trecerea vieţii noastre, în primul an să ni se facă şi să ni se cînte Sfîntul Parastas în sobor, şi apoi şi celelalte slujbe de a treia zi, şi asemenea la a noua zi, la a douăzecea zi, la a patruzecea zi şi la jumătate de an şi iarăşi la un an. Iar după trecerea unui an de atunci, să ni se cînte în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara la parastas şi colivă şi băutură să se dea, iar dimineaţa la Sfînta Liturghie, iarăşi colivă şi la prînz, băutură spre mîngîierea fraţilor. Aceasta să rămînă cît va dăinui sfînta mînăstire.

Iar călugărilor de la Mînăstirea Neamţ le-a dat rînduială, pentru ctitorirea bisericii mari şi a chiliilor: Să ne cînte nouă şi doamnei Maria, călugării şi egumenul din Mînăstirea Neamţu în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o Liturghie pînă în veac, cît va sta această mînăstire.

Sfinţenia şi-a arătat-o chiar şi în faptele socotite a fi fără duhul blîndeţii, precum izgonirea din ţară sau osîndirea spre moarte a trădătorilor. Iar întru acestea, fiind la mijloc soarta neamului şi a pămîntului strămoşesc, arătat a fost că lucru cu dreptate a săvîrşit, căci de s-ar fi milostivit spre un om ar fi pierit o ţară şi un neam sub loviturile mişeleşti ale păgînilor şi răucredincioşilor. Şi precum trupul trebuie înfometat şi slăbit pentru a scoate patima din el, ori precum Sfîntul Ilie a ucis cu mîna lui pe slujitorii idoleşti spre a feri poporul de necurăţia închinării la idoli, aşa şi acest sfînt voievod, cu dreptate a izgonit şi a pedepsit aspru pe cei ce ieşeau din dumnezeiasca ascultare, asemănîndu-se cu Iuda vînzătorul.

Dar n-a uitat să fie iertător şi milostiv cu toţi cei care se pocăiau şi îşi cereau iertarea din mîinile sale, precum Însuşi Hristos a făcut cu Petru după lepădarea sa, ori cu Proorocul David după ce acesta a săvîrşit adulter cu femeia lui Urie. Aşa îi scrie voievodul vornicului Mihu, fugit mişeleşte din ţară, dar care voia să se întoarcă şi să fie credincios Sfîntului Ştefan: Te-am iertat şi toată mînia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom mai pomeni în veci, cît vom trăi, de lucrurile şi faptele petrecute; ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii credincioşi şi de cinste. Şi satele, adică ocinile tale, toate le-am întors; vino, deci, îndată ce ne vei face slujba cu care te-am însărcinat.

Înţeleptul voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt a lăsat cu limbă de moarte fiului său ca, de va fi să închine ţara, să o închine turcilor, care pentru bani măcar îşi ţin cuvîntul, iar în cele bisericeşti nicidecum nu caută a se amesteca. Ceea ce s-a şi întîmplat mai în urmă, iar pămîntul ţării, cu rugăciunile sale, a rămas un pămînt binecuvîntat.

Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt, asemenea sfinţilor şi drepţilor lui Dumnezeu, şi-a cunoscut mai dinainte obştescul sfîrşit. Precum şi Sfîntul Constantin cel Mare, înainte de obştescul său sfîrşit, aşa şi Ştefan cel Mare, a chemat vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, arătîndu-le că de nu vor mai putea ţine ţara aşa cum a ţinut-o el, socotind din toţi pe turc mai puternic şi mai înţelept, a dat învăţătură să se închine turcilor, iar mai apoi le-a mai dat fiecăruia cuvinte de mîngîiere şi îmbărbătare, spre mîntuirea lor şi a neamului. Apoi, lăsînd pe fiul său, Bogdan, pe scaunul Moldovei, şi dînd tuturor sărutarea cea de pe urmă, s-a săvîrşit cu pace, dîndu-şi sufletul în mîinile lui Hristos, Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, în a doua zi a lunii lui iulie, la anul mîntuirii 1504, ca un preaslăvit domn şi apărător al creştinătăţii, cum pînă atunci nu mai cunoscuse acest pămînt binecuvîntat.

Iar la moartea sa - cum zice iarăşi Ion Neculce -, a fost jelit de tot norodul, că s-a luat de la dînşii asemenea piatră de mult preţ şi făclie a dreptei credinţe şi a dragostei de neam, şi l-a îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mînăstire în Putna, care era de dînsul zidită. Atîta jale era, de plîngeau toţi, ca după un părinte al lor, căci cunoşteau toţi că s-au păgubit de mult bine şi multă apărare. Iar poporul cel binecredincios se tînguia la săvîrşirea sa cu multe lacrimi şi întristare: "Plînge dealul, plînge valea,/ Plîng pădurile bătrîne,/ Şi norodu-n hohot plînge:/ Cui ne laşi pe noi, stăpîne?...".

"Cei după moartea lui pînă astăzi îi zic "Sveti" - Sfîntul Ştefan Vodă -, nu pentru suflet, care este în mîna lui Dumnezeu, că el încă a fost un om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejeşti, care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu le-au ajuns...", precum scrie cronicarul Grigorie Ureche.

După săvîrşirea sa, multe minuni s-au întîmplat la mormîntul său, vindecări minunate ori izgoniri de demoni, care şi pînă azi se petrec. Iar la anul 1775, răpită fiind Bucovina de către austrieci, chipul său de lîngă mormînt s-a întunecat la faţă cu totul, iar clopotul cel mare a început a bate singur, candelele de la mormînt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mîhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din care pricină a ajuns sub stăpînire străină.

Însă, fără de îndoială, tuturor celor ce vin şi i se închină cu evlavie la mormînt, acest mare şi minunat domn, următor în viaţă şi în fapte Sfîntului şi Marelui Constantin şi marilor împăraţi creştini, le bucură inimile şi îi întăreşte pe piatra credinţei şi în nădejdea vieţii veşnice. Asemenea, se mai spune că la Judecata de apoi, Sfîntul şi Marele Ştefan Voievod va răsplăti tuturor celor ce s-au jertfit pentru credinţa strămoşească şi pentru ţară şi neam.

Pentru rîvna sa întru apărarea credinţei ortodoxe pe pămîntul ţării noastre, pentru marile sale vitejii şi pentru numeroasele sale mînăstiri şi biserici care împodobesc şi astăzi Moldova, fiind cinstit de-a lungul veacurilor de popor între sfinţi, Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt a fost canonizat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20 iunie 1992, fiind prăznuit la 2 iulie, ziua în care a trecut din această viaţă la cereştile locaşuri.

Cu ale căruia rugăciuni să ne învrednicim şi noi a dobîndi arvuna vieţii veşnice la săvîrşirea din această viaţă şi mai vîrtos la Judecata de apoi, pentru a slăvi cu sfinţii pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi închinat. Amin.

Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna iulie

Cuvinte cheie: Stefan Cel Mare

Cautare: