Biserica din Tara Romaneasca si Moldova in Evul Mediu

In prima jumatate a secolului al XIV-lea a avut loc procesul de unificare statala a formatiunilor politice existente atunci la sud si est de Carpati, sub un singur conducator. Dar odata cu unificarea cnezatelor si voievodatelor romanesti de la sud de Carpati intr-un singur stat independent, Tara Romaneasca, precum si dupa formarea celui de al doilea stat, Moldova, la rasarit de Carpati, a avut loc si unificarea bisericeasca din cele doua state romanesti independente. Deci, in locul mai multor ierarhi, existenti pe langa fiecare voievod, a fost ales unul singur, purtand titlul de mitropolit. Cu alte cuvinte, procesul de unificare politica a fost urmat, in chip firesc, de unificarea bisericeasca, asa cum s-a intamplat si in cazul statelor slave invecinate si cum era in traditia ortodoxa, ca organizarea bisericeasca sa se adapteze celei politice.
La scurt timp dupa aceasta, domnii celor doua tari au cerut Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol - cea mai inalta autoritate bisericeasca in Rasaritul ortodox - sa recunoasca oficial sau canonic cele doua Mitropolii romanesti, care urmau sa stea sub dependenta aceleia. In 1359, Patriarhia a recunoscut oficial Mitropolia Ungrovlahiei sau Tarii Romanesti, cu scaunul la Arges si pe unicul ei titular Iachint, pana atunci mitropolit la Vicina, in nordul Dobrogei. In 1517, scaunul mitropolitan a fost mutat la Targoviste, iar in 1668 la Bucuresti, unde a ramas pana astazi. Intre anii 1370-c. 1401, in Tara Romaneasca a functionat o noua Mitropolie, a Severinului, pentru tinuturile din dreapta Oltului. La inceputul secolului al XVI-lea s-au creat Episcopiile Ramnicului si Buzaului, care functioneaza pana azi. Intre anii 1793-1949 a functionat o Episcopie la Arges, reactivata in 1990.
Mitropolia Moldovei este mentionata pentru prima data in anul 1386. Recunoasterea ei a intampinat greutati din partea Patriarhiei Ecumenice, care intentiona sa impuna un ierarh grec, pe cand tara voia un roman. Abia la 26 iulie 1401 a fost recunoscut ca mitropolit moldoveanul Iosif - hirotonit la Halici - inrudit cu domnul tarii. Resedinta Mitropoliei era la Suceava, iar in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, a fost mutata la Iasi.
Exista un scaun vladicesc la Radauti, pe langa biserica Sfantul Nicolae, se pare inca din timpul lui Bogdan intemeietorul (1359-c. 1365). Episcopia de Radauti a functionat timp de cateva secole, iar in 1781 a fost mutata la Cernauti, ca urmare a anexarii Moldovei de nord la imperiul austriac (1775). In timpul lui Alexandru cel Bun s-a creat o noua eparhie, la Roman, care exista pana azi, iar in 1598 a luat fiinta a treia eparhie la Husi, care a existat pana in 1949, cand s-a contopit cu cea a Romanului (a fost reactivata in 1976).
Este necesar sa subliniem ca in secolele XIV-XVIII Biserica din Tara Romaneasca si Moldova trebuie privita ca o Biserica de stat, oficiala - mostenire din Bizant, - ea detinand un rol important in viata politica a tarii si indrumand intreaga activitate culturala si de asistenta sociala-umanitara. Detinand un astfel de rol, intre mitropolitii Ungrovlahiei s-au remarcat o seama de personalitati, din care vom mentiona doar cateva nume. In prima jumatate a secolului al XVI-lea au pastorit mitropolitii Maxim Brancovici (c. 1505-1508), retras la manastirea Crusedol, din Serbia, ctitoria sa (+1516, trecut de Biserica sarba in randul sfintilor); Macarie (c. 1512-c. 1521), fost tipograf, care a imprimat primele carti slavone pe pamant romanesc (Liturghierul 1508, Octoihul 1510 si Tetraevanghelul 1512); iar la sfarsitul secolului Eftimie (1594-1602), omul de incredere al lui Mihai Viteazul, care l-a trimis in cateva misiuni diplomatice. La inceputul secolului al XVII-lea a pastorit mitropolitul Luca din Cipru (1602-1629), fost episcop de Buzau (1583-1602), un talentat copist-miniaturist, care a fost trimis in misiuni diplomatice de Mihai Viteazul la principele Transilvaniei si la tarul Rusiei. In timpul lui Matei Basarab au pastorit doi mitropoliti carturari, Teofil (1636-1648), sub care s-au infiintat tipografiile de la Campulung, Govora, Dealul si Targoviste, imprimandu-se mai multe carti in slavoneste si romaneste (Pravila de la Govora, 1640, Cazania de la Govora-Dealu, 1642-1644) si Stefan (1648-1653 si 1655-1668), care a tiparit primele carti de slujba cu tipicul in romaneste. In a doua jumatate a secolului consemnam pe mitropolitii Varlaam (1672-1679), care a infiintat o noua tipografie la Bucuresti, ctitorul a trei schituri si Teodosie (1668-1672 si 1679-1708), sprijinitor al activitatii cultural-artistice sub domnitorii Serban Cantacuzino si Constantin Brancoveanu (Biblia de la Bucuresti din 1688 s. a.). Un loc aparte in istoria Bisericii si a culturii romanesti ocupa mitropolitul Antim Ivireanul (1708-1716), originar din Iviria sau Gruzia (canonizat in 1992), unul din marii ierarhi carturari, indrumatorul tipografiilor din Bucuresti, Snagov, Ramnic si Targoviste, in care s-au imprimat peste 60 de carti, in limbile romana, greaca, slava si araba, cel care a desavarsit procesul de romanizare al slujbelor bisericesti, autorul cunoscutelor “didahii”, ctitorul manastirii “Toti Sfintii” din Bucuresti. In secolul al XVIII-lea, consemnam pe mitropolitii Daniil (1719-1731), Neofit Cretanul (1738-1753), originar din insula Creta, Grigorie II (1760-1787), Dositei Filitti (1793-1810), indrumatori ai activitatii cultural-tipografice si altii.
La Ramnic consemnam pe episcopii Damaschin Dascalul (1708-1725), Climent (1737-1748), ctitorul catorva schituri si biserici de mir, Grigorie Socoteanu (1748-1764), Chesarie (1774-1780) si Filaret (1780-1792), care au continuat actiunea de traducere si tiparire de carti in limba romana. La Buzau s-au remarcat episcopii Serafim (1648-1668), Grigorie (1668-1691), ctitorul schitului Golesti, moldoveanul Mitrofan (1691-1702), care a pus bazele tiparnitei de acolo, Cosma Popescu (1763-1787), ajuns apoi mitropolit, Constandie Filitti (1793-1819), iar la Arges primul episcop Iosif (1793-1820), alt mare carturar si ctitor de lacasuri sfinte.
Intre mitropolitii moldoveni s-au impus Teoctist I (1453-1478) si Gheorghe (1478-1508), amandoi pastorind in timpul lui Stefan cel Mare, Teoctist II (1508-1528), ierarh carturar, Teofan I (1530) si Grigorie Rosca (1546-1551, +1570), care au contribuit la impodobirea Voronetului cu picturi in interior si exterior, Gheorghe Movila (1588-1591 si 1595-1605), ctitorul Manastirii Sucevita, Anastasie Cruimca (1608-1617 si 1619-1629), ultimul mare miniaturist moldovean, ctitorul Manastirii Dragomirna si fondatorul unui spital la Suceava. In timpul lui Vasile Lupu a pastorit marele mitropolit Varlaam (1632-1653, +1657), cunoscutul carturar care a tiparit Cartea romaneasca de invatatura sau Cazania din 1643 si alte lucrari. In a doua jumatate a secolului, retinem numele mitropolitului Dosofte (1671-1674 si 1675-1686), primul mare poet roman (Psaltirea in versuri, 1673), primul mare prozator (Viata si petrecerea sfintilor, 4 vol. 1682-1686), primul traducator din dramaturgia universala (drama Erofili, ramasa in manuscris) si cel care a tiparit pentru prima oara in Moldova carti de slujba in romaneste (Liturghierul in 1679 si 1683, Molitvelnicul in 1681). In secolul al XVIII-lea s-au impus - prin activitatea lor - mitropolitii Iacob Putneanul (1750-1760), om de cultura, sprijinitor al aspiratiilor sociale ale poporului, Gavriil Calimachi (1760-1786), care, desi roman, a fost mitropolit al Salonicului, Leon Gheuca (1786-1788) si Iacob Stamati (1792-1803), toti indrumatori ai activitatii cultural-tipografice.
La Roman consemnam pe episcopii Macarie (15311548 si 1551-1558), autorul unei Cronici in limba slavona, ctitorul Manastirii Rasca, Pahomie (1707-1713), ucenic al Sfantului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, ctitorul Schitului Pocrov, Ghedeon (1734-1743), ctitroul Manastirii Sihastria etc.
La Radauti au pastorit, intre altii, Ioanichie (1472-1504), in timpul lui Stefan cel Mare, Eftimie (1558-c. 1561), autorul unei Cronici in limba slavona, Isaia (c. 1564-1577), carturar, trimis in misiuni diplomatice, Teodosie Barbovschi (1598-1605), devenit, pentru scurt timp mitropolit, Efrem (1608-1613 si 1616-1623), copist de manuscrise in limba slavona, Dosoftei Herescu (1750-1789), cu o pastorire indelungata, sub care scaunul episcopal s-a mutat la Cernauti. La Husi, consemnam pe primul episcop Ioan (1598-1605) si pe Inochentie (1652-1782) care a condus o delegatie moldoveana la tarina Ecaterina a II-a a Rusiei.
Mentionam aici si faptul ca teritoriile romanesti ocupate de turci si transformate in raiale (Giurgiu, Turnu, Tighina, Braila), au fost scoase de sub conducerea ierarhilor munteni si moldoveni si organizate intr-o unitate bisericeasca aparte, sub numele de Mitropolia Proilaviei (Brailei), cu sediul la Braila (uneori in alte parti), in frunte cu ierarhi greci, sub jurisdictia directa a Patriarhiei Ecumenice. A functionat de la sfarsitul secolului al XV-lea pana in 1828. Credinciosii ortodocsi romani din Dobrogea au ajuns sub carmuirea mitropolitilor greci de la Braila, pana in 1828, si de la Dristra (Silistra) pana in 1878.
*
Paralel cu aceste institutii bisericesti superioare, s-a dezvoltat si viata monahala. Stiri despre existenta acesteia avem inca din secolele IV-VI (Sfantul Ioan Casian, Cuv. Dionisie Exiguul, “calugarii sciti”, bisericutele de la Murfatlar), continuand cu manastirea de la Morisena, la inceputul secolului al-XI-lea, cu asezarile monahale rupestre de la Cheile Cibinului (jud. Alba) si din partile Salajului (Moigrad, Jac, Creaca, Brebi). Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, odata cu organizarea statelor romanesti independente si a mitropoliilor lor, domnii tarii, unii dintre marii boieri si dintre ierarhi au ridicat numeroase biserici, schituri si manastiri. Unele din ele exista pana azi, altele au disparut. Un rol insemnat in reorganizarea vietii monahale de la noi a avut Sfantul Nicodim (+1406), un aroman din Prilep (Serbia), calugarit la Muntele Athos, care a ridicat Manastirile Vodita (langa Turnu Severin) si Tismana (jud. Gorj), cu ajutorul material al domnitorilor de atunci. In acelasi timp, Mircea cel Batran a ctitorit Manastirile Cozia pe Valea Oltului si Cotmeana, in partile Argesului. In primele decenii ale secolului al XV-lea, s-au ridicat Manastirile Nucei, Snagov, Glavacioc, Comana, si altele. Dintre bisericile de mir, notam pe cea cu hramul Sfantul Nicolae sau “domneasca” de la Curtea de Arges, pe la mijlocul secolului al XIV-lea.
In Moldova, consemnam Manastirea Neamt, in a doua jumatate a secolului al XIV-lea, pe locul uneia mai vechi, iar la inceputul secolului urmator Bistrita, ctitoria lui Alexandru cel Bun, Itcani, Horodnic, Bohotin, apoi Varzaresti si Capriana, dincolo de Prut etc. In a doua jumatate a secolului, notam ctitoriile lui Stefan cel Mare (1457-1504): Manastirile Putna, Voronet, Dobrovat, Tazlau, Sfantul Ilie, precum si bisericile din Borzesti, Vaslui, Razboieni, Piatra Neamt, Husi, Botosani, Dorohoi, Harlau, Reuseni si altele, existente pana azi.
Secolul al XVI-lea cunoaste un alt sir lung de ctitorii domnesti si boieresti in Tara Romaneasca: Dealu si Govora ale lui Radu cel Mare, Arges a lui Neagoe Basarab, Viforata, Sfanta Troita (Radu Voda) din Bucuresti, apoi ctitoriile boieresti: Brancoveni, Strehaia, Caluiu, Gura Motrului, Stanesti, Bucovat (Cosuna), Cernica, ctitoriile vladicesti de la Izvorani si Olteni etc. In Moldova au fost ridicate acum ctitoriile voievodale de la Probota, Rasca, Moldovita, catedrala episcopala din Roman si cateva biserici de mir, toate ale lui Petru Rares, Slatina si Pangarati ale lui Alexandru Lapusneanu, Agapia, Galata si Hlincea ale lui Petru Voda Schiopul, Sucevita familiei Movilestilor, apoi ctitoriile boieresti de la Humor, Cosula, Golia (in Iasi) si altele.
Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum numeroase manastiri si biserici de catre domnii celor doua tari, de mitropoliti si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de m ir, de locuitori ai targurilor si credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum trebuie sa fie consemnate manastirile: Arnota, Sadova, Caldarusani, Maxineni, Plataresti, Strehaia, Plumbuita, Slobozia si cateva biserici de mir, toate ctitorite de Matei Basarab, apoi Hurezi, Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti si un numar de biserici noi la manastirile mai vechi (Brancoveni, Mamul s. a. ), cat si unele biserici de mir, ctitorite de Constantin Brancoveanu. Tot in acest secol s-au ridicat si ctitoriile brancovenesti de la Dintr-un lemn, Margineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet, Aninoasa, apoi ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Ramnicu Sarat, Zlatari si Coltea din Bucuresti, Sinaia si Poiana, ca si ctitoriile vladicesti: Trivale de langa Pitesti, Turnu, pe Valea Oltului si Antim din Bucuresti.
In Moldova, numarul ctitoriilor a fost mai redus, dar mai valoroase sub raport arhitectonic-artistic: Secu, ctitoria parintilor cronicarului Grigorie Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie Crimca, Barnova din Iasi si Buhalnita ale lui Miron Barnovschi, Sfintii Trei Ierarhi si Golia din Iasi si cateva biserici de mir, ale lui Vasile Voda Lupu, Cetatuia din Iasi a lui Gheorghe Duca, precum si cateva ctitorii boieresti.
In secolul al XVIII-lea, deci in timpul regimului “fanariot” (1711/1515-1821), s-au ridicat putine ctitorii domnesti: Vacaresti a lui Nicolae Mavrocordat (demolata in 1986), Sfantul Pantelimon (demolata tot atunci), Sfantul Spiridon Nou, toate in Bucuresti, Precista si Proorocul Samuil din Focsani. In schimb, numarul bisericilor de mir si al manastirilor ctitorite de boieri a fost in crestere.
Altele au fost ctitorite de ierarhi, preoti de mir, calugari si calugarite ca Pocrov, Sihastria, Horecea, Varatec in Moldova, Harbovat, Harjauca, Saharna, Cindruta, Curciri, Japca, Surnceni, Dobrusa, dincolo de Prut: manastirile Stavropoleos (in Bucuresti), Lainici, Pasarea, Ghighiu in Tara Romaneasca; unele erau zidite de calugarii ardeleni, ca Suzana, Pedeal, Cheia, Stanisoara, in Tara Romaneasca, Cocos in Dobrogea.
In toate aceste manastiri s-a desfasurat o intensa activitate cultural-artistica. Sunt cunoscute “scolile de copisti” din secolul al XV-lea de la manastirile Neamt (cu Gavriil Uric si Teodor Maresescu) si Putna, iar la inceputul secolului al XVI-lea “scoala” de la Dragomirna, indrumata de Mitropolitul Anastasie Crimca. In incinta manastirilor si a centrelor eparhiale au fost scrise primele letopisete si cronici de la noi: Pomelnicul de la Bistrita Moldovei (secolul al XV-lea), Letopisetul de la Putna (prima jumatate a secolului al XVI-lea), Cronicile episcopilor Macarie al Romanului si Eftimie al Radautilor si a calugarului Azarie (secolul al XVI-lea), toate in limba slavona, apoi Cronica universala a calugarului Mihai Moxa din Tara Romaneasca (prima jumatate a secolului al XVII-lea) in romaneste.
Primele tipografii de la noi (Dealu, Targoviste, Colentina-Bucuresti, Govora, Campulung, Iasi, apoi la Bucuresti, Buzau, Snagov, Ramnic, Manastirea Neamt) au lucrat in incinta unor manastiri sau la centrele eparhiale, iar primii mesteri tipografi au facut parte din cler: ieromonahul Macarie, diaconul Coresi din Targoviste, stabilit in Brasov, ieromonahul Mitrofan, viitor episcop la Husi si la Buzau, Antim Ivireanul, viitorul mitropolit si altii.
Primele scoli slavone si romanesti au luat fiinta in incinta manastirilor, apoi a bisericilor de mir, pregatind dieci pentru cancelariile domnesti sau copisti de manuscrise; la fel si primele scoli medii (Colegiul de la Manastirea Sfintii Trei Ierarhi din Iasi) si superioare (Academia de la Sfantul Sava din Bucuresti). In secolul al XVIII-lea au luat fiinta scoli noi, la toate centrele eparhiale, dar si pe langa manastiri si biserici: Coltea, Sfantul Gheorghe Vechi, Antim si Domnita Balasa din Pitesti, Barnovschi, Sfanta Vineri si Sfantul Nicolae din Iasi. In cateva manastiri s-au infiintat scoli speciale pentru pregatirea clerului, la Putna, Obedeanu din Craiova, Antim din Bucuresti, iar in 1803 s-a infiintat Seminarul de la Socola-Iasi.
In toate manastirile mari s-au desfasurat si insemnate activitati artistice, concretizate in confectionarea de vesminte si vase liturgice, broderii, sculpturi in lemn, icoane, chiar in pictarea unor biserici si trapeze de catre calugari etc.
Multe manastiri au indeplinit un insemnat rol social-umanitar. Inca din secolul al XV-lea, manastirile mari dispuneau de “bolnite”, in care erau ingrijiti calugarii batrani si bolnavi, dar si unii credinciosi: Putna (secolul al XV-lea), Arges, Bistrita din Oltenia, Cozia (secolul al XVI-lea), Dragomirna, Sadova, Hurezi (secolul al XVII-lea), Coltea si Antim din Bucuresti, Sfantul Pantelimon, langa Bucuresti, Sfantul Spiridon din Iasi, Proorocul Samuil din Focsani, Precista Mare din Roman, Neamt, Cernica (secolul al XVIII-lea) si altele. Toate au desfasurat o frumoasa activitate filantropica.
In Evul Mediu, Biserica Ortodoxa Romana a sustinut si alte Biserici crestine, mai ales pe cele din tarile cazute sub dominatie otomana, prin tiparirea de carti in limbile greaca, araba si gruzina, dar mai cu seama prin numeroasele ajutoare materiale acordate aproape o jumatate de mileniu bisericilor, scolilor si asezamintelor de asistenta sociala din Balcani si Orientul Apropiat. In Tara Romaneasca si Moldova au functionat cateva tipografii grecesti sprijinite de domnii si ierarhii romani, la Cetatuia, Bucuresti, Snagov, Ramnic, Targoviste si Iasi. Antim Ivireanul a imprimat doua carti greco-arabe pentru arabii ortodocsi din Patriarhia Antiohiei, ca apoi tiparnita cu caractere arabe sa fie daruita de Constantin Brancoveanu patriarhului Atanasie Dabas, care a instalat-o la Alep, in Siria. Alte carti arabe s-au tiparit la Iasi si Bucuresti, in secolul al XVIII-lea. Unul din ucenicii lui Antim Ivireanul, Mihail Stefan, a fost trimis la Tbilisi, unde a tiparit carti in limba georgiana. In 1806 s-a tiparit la Ramnic prima carte in limba bulgara, in 1828 prima editie a Tetraevanghelului in limba bulgara, la Bucuresti, cu ajutorul mitropolitului Grigorie Dascalul, iar in 1824 primul Abecedar bulgar la Brasov. Tipariturile slavone ale lui Macarie, Filip Moldoveanul, diaconul Coresi si ale mesterilor tipografi din veacul al XVII-lea au cunoscut o larga difuzare in tarile slave sud-dunarene, unde nu existau tipografii. Tineri greci si de alte neamuri au invatat in Academiile grecesti din Iasi si Bucuresti, multi beneficiind de burse acordate de domnii romani. Zeci de scoli grecesti - din Constantinopol, Athos, Ianina, Seres, Trapezunt, Smirna, din insule, din Alexandria - au fost subventionate de domnii celor doua tari romanesti, mai ales in secolul al XVIII-lea.
Incepand cu a doua jumatate a secolului al XIV-lea, actele timpului ne ofera stiri pretioase despre contributia Tarii Romanesti si a Moldovei precum si a Bisericii romanesti la sustinerea celor 20 de manastiri mari si a multor schituri din Muntele Athos (Cutlumus, numita si “marea lavra a Tarii Romanesti”, Zhografu, Dionisiu, Dohiariu, Hilandar, Ivison, Pantocrator s. a.). Cu ajutor romanesc s-au zidit aici biserici noi, paraclise, turnuri de veghe, la care se adauga daniile in bani, manuscrise, carti, icoane, vesminte si vase liturgice, din care multe se gasesc pana ai in bibliotecile si muzeele Athosului. Domnii romani le-au acordat numeroase mosii, paduri, vii, balti cu peste, mori, pravalii, venituri la vama, mai ales incepand din secolul al XVI-lea, de cand s-au facut primele “inchinari” de manastiri si schituri romanesti catre manastirile de la Athos. De aceleasi beneficii s-au bucurat Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Sinai, ctitoria imparatului Justinian, manastirile de pe stancile Meteore in Grecia Centrala, cateva biserici din Ianina, Sfanta Lavra din Peloponez, Sfantul Ioan Botezatorul din Sozopole (ctitoria lui Aron Voda al Moldovei), Mega Spileon din Ahaia, cateva manastiri din insulele Cipru, Patmos, Rhodos, Paros, Halchi, Patriarhiile din Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim (se cunosc zeci de patriarhi si nenumarati alti ierarhi greci veniti in tarile noastre dupa “milostenie”). Aceste danii romanesti au continuat pana la secularizarea averilor manastiresti din anul 1863, in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, contribuind la supravietuirea Ortodoxiei sub dominatia otomana, la promovarea culturii grecesti si la cultivarea spiritului national elen, care a dus la marele razboi de eliberare nationala a grecilor din anii 1821-1828.
Tarile Romane au ajutat si cateva asezaminte bisericesti din Serbia (manastirile Crusedol, Lopusnia, Deciani, Sopociani, Hopovo, Milesevo, Lipovina), din Bulgaria: Manastirea Kremikovski, zidita de domnitorul muntean Radu cel Mare, bisericile din Svistov si Vidin, ridicate de domnitoul Matei Basarab, Manastirea Rila.
Alte lacasuri de inchinare s-au zidit in Ucraina: biserica “moldoveneasca” din Lvov, zidita de Alexandru Lapusneanu, domnul Moldovei, refacuta de familia Movilestilor, Schitul Mare s. a. In prima jumatate a secolului al XVII-lea, intreaga viata culturala si bisericeasca a ucrainienilor ortodocsi, aflati pe atunci in regatul polon catolic, a fost dominata de personalitatea romanului Petru Movila, mitropolitul Kievului (1633-1646), fiu de domn moldovean, care a intemeiat un colegiu umanist la Kiev, a indrumat activitatea tipografiilor si a scolilor ucrainiene din Kiev, Lutk, Ostrog, a intocmit lucrarea Marturisirea Ortodoxa, aprobata de un sinod convocat la Iasi in 1642.
Ajutoarele si daniile romanesti consemnate aici au avut un rol pozitiv in istorie, caci ocrotind Bisericile nationale din tarile aflate sub stapaniri politice straine, era sprijinita insasi lupta acestor popoare pentru cultura proprie si independenta nationala.

In Transilvania - organizata ca “voievodat” pana in 1541 - avem dovezi sigure despre existenta unor arhiepiscopi si mitropoliti ortodocsi inca in ultimul sfert al veacului al XIV-lea. Astfel, nu de mult s-a descoperit in biserica Manastirii Ramet (jud. Alba) o inscriptie care consemneaza numele arhiepiscopului Ghelasie si anul 1377. De altfel, in 1360 era atestat documentar cel mai vechi protopop roman cunoscut cu numele. In anii urmatori sunt intalniti in documente multi alti preoti si protopopi, in toate zonele intracarpatice. Am consemnat in paginile anterioare cateva din numeroasele biserici romanesti din Transilvania, din secolele XIII-XV. Inscriptia de la Ramet, ca si celelalte constatari, duc la concluzia ca si romanii transilvaneni aveau o organizare bisericeasca asemanatoare cu a romanilor de la sud si est de Carpati, in frunte cu un arhiepiscop, sau mitropolit. Ei nu aveau insa un sediu stabil, ci erau nevoiti sa stea acolo unde le permiteau carmuitorii politici ai Transilvaniei de atunci. Asa de pilda, un ierarh cu numele Ioan se stabilise in Hunedoara, dar in 1456 a fost arestat si inchis de un inchizitor papal. In l479 era atestat un mitropolit cu numele Ioanichie, probabil cu sediul tot in jurul Hunedoarei. Inainte de 1488, pentru vreo sapte decenii, patru mitropoliti ai Transilvaniei au stat in satul Feleac, langa Cluj: Daniil, Marcu, Danciu (Stefan?) si Petru. Un mitropolit Ioan, originar din satul Pesteana, se pare ca si-a avut sediul in Manastirea Prislop (1533). Intre anii 1557-1570, trei mitropoliti si-au avut resedinta in manastirea de la Geoagiu, nu departe de fostul scaun vladicesc de la Ramet.
Dupa ce Alba-Iulia a devenit capitala principatului autonom al Transilvaniei - creat in 1541, cand Ungaria a fost transformata in pasalac turcesc - sediul Mitropoliei Transilvaniei s-a stabilit in acest oras (se pare din 1572), unde a ramas pana la inceputul secolului al XVIII-lea. Aici au pastorit mitropolitii Ghenadie I (1579-1585), sprijinitor al diaconului tipograf Coresi din Brasov, Ioan de la Prislop (1585-c. 1605), in timpul caruia Mihai Viteazul a ridicat o noua catedrala si o resedinta mitropolitana in Alba-Iulia (1597), Teoctist (c. 1605-d. 1622), Ghenadie II (1627-1640), Ilie Iorest (1640-1643, +1678), aparator al Ortodoxiei, Simion Stefan (1643-1656), sub care s-a tiparit Noul Testament de la Alba-Iulia din 1648, prima editie in limba romana, Sava Brancovici (1656-1680, +1683), luptator impotriva incercarilor de calvinizare a romanilor si altii. Pentru lupta lor energica de aparare a Ortodoxiei, potrivit unei hotarari sinodale, mitropolitii Ilie Iorest si Sava Brancovici au fost canonizati in anul 1955.
Dar in teritoriile intracarpatice au mai existat episcopii romanesti la Vad (secolele XVI-XVII), intemeiata probabil de Stefan cel Mare pentru teritoriile stapanite in Transilvania de domnii Moldovei, ai carei titulari erau hirotoniti in Moldova, si in Maramures (sfarsitul secolului al XVI-lea - inceputul secolului al XVIII), fara un sediu stabil.
In Banat exista un scaun mitropolitan la Timisoara, inca de la inceputul secolului al XVII-lea (devenit cu timpul episcopie), unde a pastorit Iosif cel Nou, zis de la Partos (c. 1650-1653, +1655/56), trecut in randul sfintilor in 1956. Alte episcopii existau la Varset-Caransebes (secolele XVI-XIX) si la Ineu-Lipova (secolul XVI), mutata in 1706 la Arad, unde a ramas pana azi. Unii episcopi romani au activat si in partile Bihorului (secolul al XVII-lea - inceputul secolului al XVIII-lea).
Biserica Ortodoxa Romana din Transilvania a avut permanente legaturi cu domnitorii si ierarhii din Tara Romaneasca si Moldova. De pilda, mitropolitii Ungrovlahiei aveau si calitatea de “exarhi ai Plaiurilor”, adica de reprezentanti ai Patriarhiei Ecumenice din Transilvania (”Plaiuri”), locuita de romani ortodocsi, unde Patriarhia nu-si putea impune direct autoritatea sa. Numerosi domnitori munteni si moldoveni au ridicat biserici si manastiri in Transilvania: Prislop, Lancram, biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului, Vad, Feleac, Toplita, Catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ridicata de Mihai Viteazul, biserica din Turnu Rosu-jud. Sibiu de Matei Basarab, bisericile din Ocna Sibiului si Fagaras sau manastirea de la Sambata de Sus, toate ctitorite de Constantin Brancoveanu s. a. In schimb, un numar de manastiri si biserici de mir din Tara Romaneasca si Moldova erau ctitorii ale transilvanenilor.
Trebuie consemnat si faptul ca Biserica Ortodoxa Romaneasca din Transilvania nu era o religie de stat, oficiala, ci dimpotriva, o religie “tolerata”, spre deosebire de celelalte patru confesiuni care aveau statutul de “recepte”. Se stie ca pe la mijlocul secolului al XVI-lea sasii transilvaneni - pana atunci catolici - au trecut la luteranism, iar o buna parte din unguri si secui - pana atunci tot catolici - au trecut la calvinism si unitarianism. Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea si pe tot parcursul celui de al XVII-lea, conducatorii confesiunii calvine - de regula ajutati de principii maghiari ai Transilvaniei, din Alba Iulia - au desfasurat o puternica actiune prozelitista printre romani, prin cativa asa-numiti “episcopi romano-calvini” -, prin tiparituri cu caracter calvin, prin impunerea unor restrictii ierarhilor, protopopilor si preotilor ortodocsi, toate urmarind convertirea romanilor la calvinism si, in final, maghiarizarea lor. Doi dintre ierarhii ardeleni - Ilie Iorest si Sava Brancovici - au fost inlaturati din scaun si intemnitati, pentru ca s-au opus acestei actiuni prozelitiste. In pofida acestor actiuni, prozelitismul calvin n-a dus la rezultatele dorite, pentru ca marea masa a romanilor au ramas statornici in credinta ortodoxa, salvand astfel insasi fiinta etnica romaneasca.
Dupa ce Transilvania a ajuns sub stapanirea Habsburgilor (1688-1918), o parte infima a clerului, si credinciosilor romani au fost siliti, prin presiuni si amagiri, sa accepte “unirea” cu Biserica Romei (1698-1701), in timpul mitropolitului Atanasie Anghel. S-a ajuns astfel la o “dezbinare” a Bisericii romanesti, desi pur formala, caci in afara de recunoasterea primatului papal, intreaga doctrina, cultul si organizarea noii Biserici unite au ramas neschimbate. Intru apararea Ortodoxiei stramosesti s-au ridicat o serie de calugari, preoti de mir si credinciosi, intre care consemnam pe ieromonahul Visarion Sarai (1744), care si-a sfarsit viata in inchisoare de la Kufstein in Austria, ieromonahul Sofronie de la Cioara, conducatorul unei rascoale taranesti in anii 1759-1761, credinciosul taran Oprea Miclaus din Salistea Sibiului, care a facut trei calatorii la Viena cu memorii ale romanilor ortodocsi, mort la Kufstein, preotii Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales, care si-au sfarsit viata in aceeasi inchisoare, ieromonahul Nicodim, protopopul Nicolae Pop din Balomir si preotul Ioan din Aciliu, care au calatorit pana la Petersburg, spre a solicita sprijinul tarinei Elisabeta Petrovna pentru romanii transilvaneni prigoniti pentru credinta lor, protopopul Ioan Piuariu din Sadu, preotul Stan din Glamboaca, credinciosul Ioan Oancea din Fagaras, credinciosul Tanase Todoran din Bichigiu, in partile Nasaudului, frant cu roata si sute de alti preoti si credinciosi intemnitati, maltratati sau alungati din satele lor. Pentru lupta lor darza de aparare a Ortodoxiei, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat ca ieromonahii Visarion si Sofronie, precum si credinciosul Oprea Miclaus sa fie cinstiti in Biserica noastra ca marturisitori ai dreptei credinte. In 1992 au fost trecuti intre sfinti preotii Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales. Toti cinci sunt praznuiti la 21 octombrie.
In 1701, Curtea din Viena a desfiintat vechea Mitropolie ortodoxa a Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia, iar in locul ei s-a creat o Episcopie unita, supusa arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom; sediul ei a fost mutat apoi la Fagaras (1723) si Blaj (17379. Ulterior a fost ridicata de papa la rangul de Mitropolie (1853), cu trei dieceze sufragane: Oradea (infiintata in 1777 si subordonata initial tot Eszterogomului), Gherla si Lugoj, infiintate in 1853. Romanii ortodocsi au ramas fara un conducator duhovnicesc din 1701 pana in 1761, cand Curtea din Viena - constransa de miscarea condusa de calugarul Sofronie de la Cioara - a numit un episcop ortodox sarb, Dionisie Novacovici, cu sediul in Rasinari, urmat de alti trei, care si-au stabilit resedinta in Sibiu: Sofronie Chirilovici, Ghedeon Nichitici si Gherasim Adamovici. Abia in 1810 au obtinut dreptul de a-si alege un episcop de neam roman - Vasile Moga ?- stabilit tot in Sibiu (1811-1845). Acesta s-a interesat - in pofida restrictiilor ce i-au fost impuse - de scolile romanesti din eparhie, de pregatirea preotilor, de tiparituri, dar a militat si pentru emanciparea politico-sociala a neamului sau.
Spre deosebire de Tara Romaneasca si Moldova, in Transilvania n-au existat manastiri mari din cauza ca nu era nici o clasa conducatoare cu stare materiala corespunzatoare, care sa contribuie la ridicarea lor. Aici traia numai un popor de tarani, indrumat de putinii lor ierarhi si de preoti. Cu putinele resurse materiale de care dispuneau acesti credinciosi au ridicat un numar apreciabil de schituri si manastiri ortodoxe, care au sprijinit si anumite actiuni cu caracter cultural. Primele manuscrise cunoscute in limba romana, din secolele XV-XVI (Codicele Voronetean, Psaltirea Voroneteana, Psaltirea Scheiana, Psaltirea Hurmuzaki), cuprind texte din Sfanta Scriptura, copiate undeva in centrul sau sudul Transilvaniei, de catre preoti si calugari romani, datorita dorintei acestora si a credinciosilor de a citi si asculta cuvantul Sfintei Scripturi in propria lor limba. In a doua jumatate a secolului al XVI-lea a activat la Brasov unul din cei mai vechi tipografi din vechea cultura romaneasca, diaconul Coresi, originar din Targoviste. El a tiparit peste 25 de carti, in slavoneste si romaneste. Intre cele din urma notam Liturghierul si Psaltirea cu invatatura sau Cazania din 1581. In secolul urmator s-a infiintat o noua tipografie, la Alba Iulia, in care a fost reeditata aceasta Cazanie (1640-1641), si in care a aparut apoi Noul Testament din 1648 si Chiriacodromionul din 1699 (o reeditare a Cazaniei lui Varlaam de la Iasi).
Tot in secolul al XVII-lea, protopopul Vasile de la biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului a scris o Cronica a acestei biserici, continuata in secolul urmator, de catre preotul Radu Tempea II (+1742), sub forma unei Istorii a acestei biserici. Tot in secolul al XVIII-lea, ieromonahul Efrem de la Manastirea Prislop, a alcatuit o cronica in versuri intitulata “Plangerea sfintei manastiri a Prislopului”, un preot de mir, Sava Popovici din Rasinari, a copiat felurite manuscrise cu caracter teologic si istoric.
Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui urmator au activat marii carturari uniti Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Sincai (1754-1816) si Petru Maior (1756-1821), autorii unor remarcabile lucrari istorice si lingvistice, prin care cautau sa dovedeasca originea romana a poporului roman si a limbii sale, precum si continuitatea elementului roman in Dacia. Ieromonahul Samuil Micu a tiparit si o noua editie a Bibliei la Blaj (1795), a scris diferite lucrari de istorie bisericeasca si de teologie, a tradus din literatura patristica greaca. Protopopul Petru Maior a tiparit prima Istorie bisericeasca a romanilor (1813), precum si cateva volume de predici.
Ca si dincolo de Carpati, in incinta unor manastiri si schituri din Transilvania si Banat functionau scoli pentru copiii din satele invecinate. O scoala romaneasca cu vechi traditii era cea din incinta bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului; cei mai multi din dascalii ei au ajuns preoti la biserica respectiva. Datorita lipsurilor materiale prin care treceau, manastirile de aici n-au ajuns niciodata sa poata desfasura o activitate culturala si filantropica la nivelul celor de peste munti. De altfel, prin anii 1761-1762, majoritatea manastirilor si schiturilor existente atunci in Transilvania (peste 150) au fost distruse cu tunurile sau incendiate, din ordinul generalului Nicolaei Adolf Bukow, trimisul imparatesei Austriei, Maria Tereza. Practic, dupa aceasta data, in Ardeal a incetat orice urma de viata monahala.

Categoria: Scurt istoric al Bisericii Ortodoxe Romane

Cautare:

Biserica din Tara Romaneasca si Moldova in Evul Mediu

Vizualizari: 5781

Id: 1271

Imagine:

Share: