Biserica - icoana si chip al sufletului

Cum si in ce fel este iarasi Biserica icoana si chip al sufletului luat in sine?

Dar tot el invata ca Sfanta Biserica a lui Dumnezeu nu este numai icoana intregului om, adica a celui ce consta din suflet si trup prin compozitie, ci si a sufletului insusi, privit in sine cu ajutorul cugetarii. Sufletul, spunea, consta in general din facultatea mintala si vitala. Cea mintala se misca liber prin vointa, iar cea vitala ramane cum este dupa fire, fara libera alegere. Si iarasi, de facultatea mintala tine latura contemplativa si practica. Cea contemplativa spunea ca se numeste minte, cea vitala, ratiune. Factorul care pune in miscare facultatea mintala este mintea. Cea dintai, adica mintea, este si se numeste intelepciune, cand pazeste cu totul neschimbate miscarile sale catre Dumnezeu. Ratiune de asemenea este si se numeste prudenta, cand cu buna chibzuiala, unind facultatea vitala, cea indrumata de purtarea ei de grija, cu activitatea, o arata nedeosebita de minte, infatisand prin virtute aceeasi descoperire a lui Dumnezeu ca si mintea. Caci spunea ca facultatea vitala e repartizata in chip firesc atat pe seama mintii, cat si a ratiunii. Incat sufletul este si se arata la inceput mai degraba constand din minte si ratiune, ca mintal si rational, facultatea vitala vazandu-se in amandoua in chip egal, adica in minte si ratiune ( caci nu e ingaduit sa se cugete nici una din acestea lipsita de viata ), si fiind impartita intre amandoua. Prin ea mintea, care am spus ca se numeste si intelepciune, desfasurandu-se in deprinderea contemplatiei si in tacerea si cunoasterea tainica, e dusa spre adevar printr-o cunostinta care nu se mai uita si nu se mai sfarseste. Iar ratiunea, pe care am numit-o si prudenta, sfarseste, dupa deprinderea faptuirii trupesti a virtutii, in bine. Din acestea amandoua se constituie adevarata stiinta a lucrurilor dumnezeiesti si omenesti, cunostinta cea fara greseala si capatul din urma al intregii filosofii atotdumnezeiesti a crestinilor. Graind si mai limpede despre aceasta, o parte a sufletului este, cum s-a spus, partea contemplativa, iar alta, cea practica. Latura contemplativa a numit-o minte, iar cea practica ratiune, ca primele puteri ale sufletului. Si iarasi, mintea a numit-o intelepciune, iar ratiunea prudenta, ca primele lucrari ale lor. Desfasurand insa mai departe lucrurile, spunea ca de suflet tin dupa latura mintala : mintea, intelepciunea, contemplatia, cunoasterea, cunostinta care nu se uita, a caror tinta finala este adevarul. Iar dupa latura rationala : ratiunea, prudenta,faptuirea, virtutea, credinta, a caror tinta finala este binele. Iar adevarul si binele zicea ca indica pe Dumnezeu. Adevarul, cand il arata pe Dumnezeu din fiinta Sa, caci adevarul este lucru simplu, unic, unul si acelasi, fara parti, neschimbat, incoruptibil,neuitabil si nesupus nici unei despartiri sau distantari. Iar binele, cand Il indica din lucrarea Sa; caci binele e binefacator,ingrijitor al tuturor celor ce sunt din el si pazitor al lor; derivand de la “a fi foarte, a fi fixat foarte, sau afirmare puternica” (agan ine, i tedisde, i desin) - dupa parerea etimologilor, inseamna ca daruieste tuturor celor ce sunt existenta, persistenta si puterea de a se misca. Deci zicea ca cele cinci perechi, pe care le vedem in suflet, se misca in jurul perechii care indica pe Dumnezeu. Perechi numesc aici : mintea si ratiunea, intelepciunea si prudenta, cunostinta care nu se poate uita si credinta. Iar perechea care indica pe Dumnezeu este adevarul si binele. Sufletul, miscandu-se progresiv prin acestea, se uneste cu Dumnezeul tuturor, imitand neschimbabilitatea fiintei si caracterul binefacator al lucrarii Lui, prin intarirea si statornicirea deprinderii in bine, pe baza liberului arbitru. Si, ca amestec in acestea, o observtie potrivita: poate aceasta este dumnezeasca decada a coardelor psalterionului din sufletul mintal, care face sa rasune ratiunea in duh, atinsa fiind de cealalta decada fericita a poruncilor, si care da in chip spiritual sunetele desavarsite si armonioase, prin care e laudat Dumnezeu. In chipul acesta pot sa aflu care este ratiunea decadei care rasuna si al decadei care o face pe aceea sa rasune, si cum o decada,se uneste si se impreuna tainic cu cealalta. Ratiunea readuce pe Iisus Dumnezeul si Mantuitorul meu, intregit prin mine cel mantuit, la sine care este pururea atotplina si niciodata nu poate iesi din sine: iar pe mine, omul, ma restabileste in chip minunat in ea insasi, mai bine zis in Dumnezeu, de la Care am primit existenta si spre Care tind, dorind de departe sa obtin fericirea. Cel ce poate sa cunoasca aceasta, prin patimirea celor spuse, cunoaste, desigur dupa ce i-a facut experienta, limpede demnitatea sa : cum se reintoarce la chipul ceea ce-i dupa chipul; ce cinste se cuvine originarului; care e puterea tainei mantuirii noastre si pentru cine a murit Hristos; cum putem apoi ramane in El si El in noi, precum a spus; si cum”este drept cuvantul Domnului, si in toate cate face Isi tine fagaduinta” (Ps.32, 4) ? Dar sa ne intoarcem la sirul cuvantului, multumindu-ne cu atata despre acestea.

Mintea asadar, miscandu-se prin intelepciune vine la contemplatie, prin contemplatie, la cunoastere, prin cunoastere, la cunostinta care nu se uita, iar prin cunostinta care nu se uita la adevar, in preajma caruia mintea ajunge la hotarul miscarii, fiind marginita atat dupa fiinta si putere, cat si dupa deprindere si lucrare.Caci, zicea, ca intelepciunea este putere a mintii si mintea insasi este intelepciune in potenta; contemplatia, la randul ei, este deprinderea mintii, iar cunoasterea, lucrarea ei. Iar cunostinta care nu se uita este miscarea staruitoare, nesfarsita si neincetata a intelepciunii, a contemplatiei si a cunoasterii, adica, a puterii, a deprinderii si a lucrarii in jurul obiectului cunoscut, cel mai presus de toata cunostinta. Si hotarul ei este adevarul, ca obiectul cunoscut in chip neintrerupt. Acest lucru e vrednic de toata mirarea: cum poate avea un capat, ca ceva circumscris, ceea ce nu e supus uitarii ? Aceasta asa se poate: ca acest hotar si-l are cunostinta in adevar, ca Dumnezeu. Caci adevarul este Dumnezeu, in jurul caruia mintea, miscandu-se fara sfarsit si fara intrerupere, nu poate avea un capat al miscarii ei, neafland hotar acolo unde nu este spatiu si distanta. Maretia minunata a infinitatii dumnezeiesti nu are cantitate, nici parti, nici dimensiuni spatiale, si nu este vreo intelegere care sa ajunga, pentru a o cunoaste, ce este dupa fiinta. Iar ceea ce nu este supus dimensiunilor spatiale sau vreunei intelegeri de orice fel, nu poate fi strabatut pana la capat. Ratiunea de asemenea, miscandu-se prin prudenta, vine la faptuire, prin faptuire la virtute, prin virtute la credinta, care e cu adevarat certitudinea sigura si neclintita a celor dumnezeiesti. Pe aceasta avand-o la inceput ratiunea prin prudenta in potenta, pe urma o scoate la iveala prin virtute, aratand-o prin fapte. “Caci credinta fara fapte moarta este” (Iac. 2, 20), precum s-a scris. Dar tot ce este mort si inactiv n-ar indrazni cineva, cugetand sanatos, sa spuna ca se numara intre cele bune. In sfarsit, prin credinta ratiunea ajunge la bine, in preajma caruia se afla la capatul sau final, incetandu-si lucrarile, data fiind marginirea puterii, deprinderii si lucrarii sale. Caci zicea ca prudenta este puterea ratiunii, si ratiunea insasi este prudenta in potenta; faptuirea, la randul ei, este deprinderea, iar virtutea, lucrarea ei. Iar credinta este inradacinarea si statornicia launtrica a prudentei, a faptuirii si a virtutii, adica a puterii, a deprinderii si a lucrarii. Si hotarul ei din urma este binele, in preajma caruia se odihneste ratiunea, ajungand la capatul miscarii. Caci binele este Dumnezeu, in Care isi afla termenul final toata puterea oricarei ratiuni. Dar cum si in ce chip se realizeaza si se actualizeaza fiecare din acestea, si ce se impotriveste fiecareia dintre ele, sau i se potriveste, si in ce masura, nu tine de tema de fata ca sa analizam si sa spunem. Numai atata tine, ca sa stim ca orice suflet, cand va putea, prin harul Duhului Sfant si prin osteneala si stradania proprie, sa impreune si sa teasa acestea laolalta, adica ratiunea cu mintea, prudenta cu intelepciunea, faptuirea cu contemplatia, virtutea cu cunostinta si credinta cu cunostinta fara uitare, nemicsorand sau neexagerand pe nici una in raport cu cealalta, taind de la ele orice umflatura sau lipsa; cand va putea, ca sa spun pe scurt, face din decada sa o monada, atunci se va uni si el cu Dumnezeu cel adevarat si bun, unul si singur. Va deveni atunci frumos si magnific, si asemenea Lui - cat e cu putinta- prin desavarsirea celor patru virtuti generale, care fac aratata decada dumnezeeasca din suflet, si imbratiseaza cealalta decada fericita a poruncilor. Caci tetrada este decada in potenta, formandu-se din unitate prin adaos progresiv. Dar tot ea este si monada, imbratisand prin intalnire, in chip unitar, binele, si aratand prin sine, in chip netaiat impartita, simplitatea si neimpartirea lucrarii dumnezeiesti. Prin acestea, sufletul pastreaza cu tarie si cu statornicie ceea ce-i propriu al sau, si respinge cu barbatie ceea ce e strain de el, ca unul ce are minte rationala, intelepciune, prudenta, contemplatie faptuitoare, cunostinta virtuoasa, si, pe temeiul lor, cunostinta fara uitare, atotcredincioasa si neclatinata; si ca unul ce aduce lui Dumnezeu efectele unite intelepteste cu cauzele, si lucrarile cu puterile, si primeste pentru ele indumnezeirea, care produce simplitatea. Caci ratiunea este lucrare si manifestare a mintii, fiind fata de minte ca un efect fata de cauza. De asemenea prudenta este lucrare si manifestare a intelepciunii, faptuirea a contemplatiei, virtutea a cunostintei, credinta a cunostintei fara uitare. Prin ele se infaptuieste relatia launtrica cu adevarul si binele, adica cu Dumnezeu, relatie de care spunea ca este stiinta dumnezeiasca, si cunostinta fara greseala, si iubire si pace, in care si prin care este indumnezeirea. Stiinta, ca implinire a toata cunostinta ingaduita oamenilor despre Dumnezeu si cele dumnezeiesti, si imbratisare fara greseala a virtutilor; cunostinta, ca cea care patrunde, de fapt, in adevar, si procura o experienta durabila a lui Dumnezeu; iubire, ca cea care participa prin starea launtrica intreaga la intregul farmec al lui Dumnezeu; iar pace, ca una ce incearca aceleasi stari ca si Dumnezeu, si-i pregateste sa le incerce pe cei ce se invrednicesc de ea. Caci daca dumnezeirea este cu totul nemiscata, ca una ce nu are nimic care s-o tulbure ( ce-ar putea doar sa ajunga macar la imbratisarea ei cu vederea ? ), iar pacea este statornicie neclintita si nemiscata, si bucurie netulburata, oare nu traieste cele dumnezeiesti si tot sufletul care s-a invrednicit sa dobandeasca pacea ? Caci un astfel de suflet a trecut dincolo nu numai de hotarele rautatii, nestiintei, minciunii si vicleniei,a pacatelor opuse virtutii, cunostintei, adevarului si binelui, care se nasc din miscarile sufletului contrare firii ci, daca este ingaduit sa spunem, si de ale virtutii insasi, ale cunostintei, ale adevarului si ale bunatatii cunoscute de noi, odihnindu- se in chip negrait si nestiut in locasul intim supra-adevarat si preabun al lui Dumnezeu, potrivit cu fagaduinta Lui nemincinoasa. In chipul acesta nimic din cele ce il pot tulbura nu pot atinge ascutimea sa din Dumnezeu. In acel locas fericit si atotsfant se savarseste taina infricosata a unirii mai presus de minte si de ratiune, prin care se face un trup si un duh Dumnezeu cu biserica sufletului, si sufletul cu Dumnezeu. O, cum ma minunez de bunatatea Ta, Hristoase ! Nici nu indraznesc sa o spun, eu care nu am putere destula nici macar sa ma minunez cu vrednicie.”Caci vor fi cei doi un trup. Taina aceasta mare este. Dar eu vorbesc de Hristos si de biserica”, zice dumnezeiescul apostol (Efes.5, 31-32). Si iarasi :”Cel ce se lipeste de Domnul este un duh cu El ” (I Cor. 6,17). Ajungand astfel sufletul unitar si adunat in sine insusi si la Dumnezeu, nu va mai fi in el ratiunea care il imparte in multe prin ganduri, ci capul lui va fi incununat de Dumnezeu, Ratiunea prima, singura si una. Iar in aceasta Ratiune si Dumnezeu sunt si subzista toate ratiunile lucrurilor intr-o simplitate neinteleasa, in chip unitar, ca in Creatorul si Facatorul tuturor celor ce sunt. Atintindu-se sufletul spre Acela, care nu e in afara de el, ci intreg in intregimea lui, va cunoaste si el prin simpla intuitie, ratiunile si cauzele lucrurilor, de dragul carora, inainte de-a se face mireasa Logosului - Dumnezeu, se supunea metodelor care divizeaza. Iar prin aceste ratiuni va fi purtat in chip mantuitor si adecvat spre insusi Cuprinzatorul si Facatorul a toata ratiunea si cauza. Acestea sunt asadar, precum am spus, proprii sufletului; prin minte are intelepciunea in potenta, din intelepciune decurge contemplatia, din aceasta cunoasterea, din cunoastere cunostinta fara uitare, si prin toate e dus la adevar, care e hotarul si tinta finala a bunurilor mintale. Iar prin ratiune are prudenta, din aceasta iese faptuirea, din faptuire virtutea, din aceasta credinta, prin care odihneste in bine ca scop si sfarsit fericit al lucrarilor rationale. In sfarsit, prin unirea acestora intreolalta se culege stiinta celor dumnezeiesti. In toate acestea se aseamana cu sufletul sfanta biserica, privita in inteles spiritual. Toate cele ce au fost aratate ca tin de minte si ies progresiv din ea, le indica biserica prin ieration. Iar cele aratate ca tin de ratiune si ies din ea prin desfasurare, le ilustreaza prin naos. In sfarsit, toate le aduna spre taina ce se savarseste pe dumnezeiescul altar, taina prin care, tot cel ce poate sa inteleaga cu intelepciune cele ce se savarsesc in biserica, isi face cu adevarat biserica a lui Dumnezeu si dumnezeesc sufletul sau. Caci pentru suflet ni s-a dat poate, spre calauzirea lui catre cele inalte, biserica cea facuta de maini, care ii este si model prin diferitele simboale dumnezeiesti din ea.

Categoria: Mistagogia - Sfantul Maxim Marturisitorul

Cautare: