Bucuriile monahului

Viaţa monahală este o viaţă dăruită. Monahul trebuie să se îndulcească de rugăciune, să fie atras de iubirea dumnezeiască. Nu poate rămâne în monahism dacă nu se îndulceşte de rugăciune. Dacă asta nu se întâmplă, gata, nu poate sta în mănăstire.

Dar ceea ce îl ţine în mănăstire, împreună cu rugăciunea, este şi rucodelia. Munca nu împiedică rugăciunea, ci dimpotrivă, o întăreşte şi o face mai bună. Este o problemă de iubire. Munca este chiar ca şi când s-ar ruga cineva, ca şi când ar face metanii. Munca este binecuvântare. Pentru aceasta vedem că pe ucenicii Săi, dar şi pe prooroci, Hristos îi chema în ceasul în care aceştia lucrau, de pildă atunci când pescuiau sau îşi păşteau oile.

Bucuria monahului este să pătrundă în iubirea lui Dumnezeu, în Biserică, în Hristos, în Sfânta Treime. Se uneşte cu Hristos, îi tresaltă inima, se umple de har. Hristos este bucuria lui, este însufleţire, este nădejde, este iubire. Ce să vă spun! Eu, prin harul lui Dumnezeu, când m-am dus acolo, în Sfântul Munte… ce viaţă, ce iubire, ce evlavie, ce înflăcărare, ce ascultare, ce rugăciune! Cum trăiam unul cu altul, ce zâmbet, ce iubire! Măi, măi, ce vieţuire cerească!

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 266-267)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: