Ca si cum n-ar exista moartea si viata pamanteasca ar dura vesnic

În toate sugestiile îngrijorate ale nebuniei/lăcomiei pântecelui iese la iveală în cele din urmă o atitudine profund falsă faţă de viaţă şi moarte. Ne îngrijim pentru ziua de azi şi cea de mâine ca şi cum n-ar exista moartea şi viaţa pământească ar dura veşnic. Moartea însă este o experienţă universală şi limitarea duratei vieţii până la 80-100 de ani e un fapt ştiinţific. Chiar dacă s-ar ajunge la o creştere privind speranţa medie de viaţă, ceea ce e de aşteptat, rămâne o barieră care nu poate fi depăşită. „Nimeni nu se naşte nemuritor”, moartea fiind încastrată în planul de construcţie a vieţii noastre fizice — în interesul tuturor celor ce vin după noi.

Viaţa noastră este astfel „relativizată” de moarte, nu este o entitate absolută, ci una relativă, limitată. Dar şi moartea este „relativizată” de viaţă. Oricât de inevitabilă ar fi, realitatea primară rămâne viaţa! Întregul cosmos e guvernat de legea vieţii, nu a morţii. Moartea pune vieţii doar o măsură individuală. De aceea, trupul trebuie tratat astfel încât să ne slujească fără prea mari probleme în intervalul de timp care ni s-a dat. În mod semnificativ, el o face cu atât mai uşor cu cât nu îi dăm mai mult decât are efectiv nevoie. Pentru a ajunge aici trebuie să „i ne împotrivim în toate” — cum spune avva Evagrie —, pentru ca să nu se absolutizeze.

„Când sufletul nostru doreşte diferite mâncăruri, să-şi reducă raţia de pâine şi de apă, ca să fie mulţumitor chiar şi pentru o singură bucătură; căci saturarea pofteşte diverse feluri de mâncăruri, iar foamea socoteşte că e o fericire saturarea cu pâine”.

Sună ca o versiune timpurie a zicalei „foamea e cel mai bun bucătar”, dar după cele dinainte este limpede că e vorba de ceva mai mult:

„Sufletului legat de lăcomia pântecelui şi care crede că poate alerga pe calea vieţii în odihna trupului şi în plăceri:

«Strâmtă este poarta şi îngust este drumul ce duce la viaţă şi puţini sunt cei ce îl află»” (Mt 7,14).

Nenumărate boli moderne cronice iau naştere, cel puţin în sânul naţiunilor aşa-zis „civilizate”, ca urmare a unei nutriţii greşite şi, mai ales, supraabundente. Doar cel care nu cedează spaimei faţă de nesiguranţa zilei de mâine, ci îşi pune frâie strânse, va putea trăi fără probleme şi astăzi. Evagrie are şi despre asta reprezentări foarte concrete:

„M-am dus în plină amiază la sfântul părinte Macarie şi, fiind foarte rău ars de sete, am cerut apă să beau. Iar el a zis: «Să te mulţumeşti cu umbra, căci mulţi care acum călătoresc sau navighează pe mare sunt lipsiţi chiar şi de aceasta.» Apoi, cum am cerut de la el cuvinte despre înfrânare, a zis: «îndrăzneşte, copile, căci de douăzeci de ani întregi nu m-am mai săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn, căci îmi cântăream pâinea pe care o mâncam, îmi măsurăm apa pe care o beam şi furam o mică parte de somn rezemându-mă de ziduri»”.

Răspunsul aspru şi aparent lipsit de iubire al faimosului şi temutului pentru severa sa asceză părinte al monahismului, ajuns la o sută de ani fără să fi fost vreodată bolnav, îl va şoca mai întâi pe cititorul modern. Îndemnul de a se gândi la cei care astăzi nu au parte poate nici măcar de umbră, ar putea trece drept o punere la punct a răsfăţatului grec Evagrie stabilit acum în Orient. Cum rămâne însă cu cântărirea pâinii şi măsurarea apei? Tocmai asta e ceea ce vor să spună avva Evagrie prin expresia „a te împotrivi trupului în toate” şi avva Zaharia prin expresia „a te forţa pe tine însuţi în toate”!

„Pune-ţi pe cântar pâinea ta şi bea-ţi cu măsură apa ta şi duhul curviei va fugi de la tine" (cf. Iz 4,10-11).

Cu aceste cuvinte avva Evagrie reformulează într-o maximă concisă sfatul povăţuitorului său, avva Macarie alexandrinul. Să fim însă cu luare aminte: în chip semnificativ avva Macarie nu stabileşte nici o măsură absolută, iar avva Evagrie se fereşte şi el să facă acest lucru. Cu ce cântar se cântăreşte şi cu ce măsură se măsoară depinde de fiecare individ, de vârsta, constituţia sa etc. La fel stau lucrurile şi cu privegherea, pe care avva Macarie o adaugă postirii şi pe care avva Evagrie însuşi o aminteşte adeseori în legătură cu nebunia/lăcomia pântecelui.

(Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 87-90)

Categoria: Articole

Cautare: