Calea cea buna a smereniei…

Cât de mult se oglindeşte lumea de azi în pilda Fiului risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în ţara cea străină a păcatului şi îşi cheltuieşte toată avuţia părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări. Omul vrea să fie fericit, lipsit de necazuri şi dureri, să se bucure şi să trăiască ani mulţi, dar departe de casa părintească. Şi a ajuns robul patimilor ruşinoase, hămesit de foame sufletească, gol şi ruşinat. Va putea oare să-şi revină în sine? Să-şi dea seama că „şi argaţii Tatălui sunt îndestulaţi” şi să se hotărască: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu…”?

Aceasta-i singura cale care duce la casa părintească.

„Grăbeşte de-mi deschide braţele părinteşti, că în desfrâu mi-am cheltuit viaţa. Căutând spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale, Mântuitorule, nu-mi trece cu vederea acum inima mea cea sărăcită; că Ţie, Doamne, cu umilinţă strig: Greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta!” Este calea cea bună a smereniei, pe care ne-a arătat-o vameşul şi care ne învredniceşte de atâtea daruri: dobândirea iertării, recâştigarea stării celei dintâi, înfierea, întărire împotriva răului şi tărie pe calea virtuţii.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile Pocăinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pp. 21-22)

Categoria: Articole

Cautare: