Sinaxar 31 Octombrie

În aceasta luna, în ziua a treizeci si una, pomenirea Sfintilor Apostoli din cei 70: Stahie, Amplie, Urban, Narcis si Apeles.

Dintre acesti cinci Sfinti Apostoli Stahie a fost pus episcop al Vizantiei de catre Apostolul Andrei, si a zidit si biserica în Arghiropol, la care se aduna nenumarata multime de crestini si-i învata. Si asa vietuind saisprezece ani, cu pace a raposat. Iar Sfântul Apeles ajungând episcop al Iracliei si pe multi aducând la credinta lui Hristos, a luat fericitul sfârsit. Iar Sfintii Amplie si Urban, fiind facuti si ei episcopi, tot de acelasi Apostol Andrei: Amplie cetatii Odisopoleos, iar Urban Machedoniei, si pentru marturisirea în Hristos si a idolilor surpare omorâti fiind de iudei si de elini si-au dat fericitele lor suflete lui Dumnezeu. Iar Narcis fiind facut episcop al atenienilor si în multe feluri fiind chinuit, si-a dat si el sufletul lui Dumnezeu, pentru Care si-a varsat si sângele cu osârdie.

Iar Aristobul, a fost hirotonit si acesta pastor al oilor celor cuvântatoare si pe Hristos tuturor propovaduindu-L, a luat fericitul sfârsit al ostenelilor sale celor multe.

Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Epimah.

Acesta era din Egipt, foarte frumos la fata si locuia la tara, fiind din cetatea Pelusiu. Fiind pârât la guvernatorul Apelian, care chinuia o multime de sfinti în Alexandria si când se facea jertfa idolilor, mergând Epimah cu degrab s-a apucat sa rastoarne jertfelnicul. Deci îndata l-au spânzurat de un lemn si l-au strujit cu unghii de fier si i-au zdrobit oasele cu pietre. Deci stând o femeie acolo, care era oarba de un ochi si cautând fara abatere tot la sfântul s-a facut cu dânsa o minune mare si dorita, ca strujind pe sfântul si rupându-se oarece parte din trupul sau si fiind aruncata în vazduh, a picat picatura din sângele lui în ochiul ei cel beteag si închegându-se picatura, o minune! i se facu lumina si i se facu ochiul sanatos, apoi si capul sfântului s-a taiat.

Tot în aceasta zi, cel între sfinti Parintele nostru Iacov, episcopul Migdoniei, unul din cei 318 Sfinti Parinti din Niceea.

Acest Sfânt Parinte Iacov a fost episcop în Antiohia Migdoniei, careia îi zic si Nisibia si pentru înalta lui virtute, facându-se mare si de minuni facator, a înviat morti cu puterea lui Hristos si a întors pe multi din nebunia idoleasca spre cunostinta dumnezeiasca si pe altii care de frica omeneasca se lepadau de Hristos i-a facut de s-au întors la Dânsul. Si a scris si o carte foarte de folos si a urmat unele din acea carte Teodorit episcopul Cirului în Istoria sa de Dumnezeu iubitoare. Acesta rabdând multe încercari de la împaratii închinatori la idoli si neînduplecându-se, a ajuns pâna în zilele marelui împarat Constantin, de a fost unul din acei trei sute optsprezece sfinti parinti care s-au strâns la Soborul cel dintâi ecumenic si pecetluind si adeverind cu cei ce erau împreuna cu dânsul câte s-au propovaduit acolo cu buna credinta, s-a dus la Constantinopol la marele Mitrofan si comunicând cu dânsul si îngropându-l dupa ce a raposat, s-a întors la scaunul sau si putin traind în urma si luminând cu semne si cu minuni, a raposat întru Domnul.

Tot în aceasta zi, povestirea lui Teodorit episcopul, despre viata si nevointa unui oarecare marturisitor nenumit.

În zilele apostatului Iulian, un tânar oarecare, fecior de preot idolesc, fiind crescut în pagânatate, a trecut în ceata bunilor credinciosi în acest chip: O femeie oarecare vestita în frica lui Dumnezeu si cu vrednicia diaconita, era cunoscuta cu mama sfântului acestuia. Acesta când venea el cu mama-sa înca mic fiind, îl primea si-l îndemna spre crestinatate. Dupa aceea murind mama-sa, mergea la dânsa tânarul si lua obisnuita învatatura. Si întarindu-se cu aceste învataturi ale cinstitei femeii a întrebat-o zicând: "Cum as putea sa scap de ratacirea tatalui meu si sa fiu partas al adevarului, pe care îl propovaduiesti tu?" Iar ea i-a zis: "Trebuie, fiul meu, sa scapi de la tatal tau si sa alegi pe Facatorul si al tau si al lui si sa mergi într-alta cetate, unde vei putea sa scapi de mâinile pagânului împarat". Si ea i-a fagaduit ca-i va purta grija, de va ajunge lucrul acesta la sfârsit. Iar tânarul a zis: "Îmi voi da si sufletul".

Trecând câteva zile, Iulian a venit în Antiohia la Dafne, aducând jertfe de obste cu poporul si împreuna cu dânsul s-a suit si tatal copilului, fiind preot idolesc, ca avea obicei a merge si el cu împaratul. Deci era si copilul cu tatal sau si cu alt frate al lui, ca era slujitor capistei si stropea bucatele împaratesti, caci sapte zile obisnuia de a praznui la Dafne. Iar la ziua dintâi stând înainte copilul la rânduielile slujbei ce avea de presara înaintea împaratului si stropind spurcatele bucate dupa obicei si umplându-se de ura, a fugit si a mers la Antiohia si îndata sosind la acea minunata femeie i-a zis: "Eu m-am tinut de cuvânt si am facut precum am fagaduit, de am venit, iar tu te îngrijeste si de mântuirea mea si de a ta, si împlineste ce mi-ai fagaduit".

Sculându-se îndata, a dus pe copil la omul lui Dumnezeu, la Sfântul Meletie si acesta l-a asezat ca sa se afle sus la locasul lui. Iar tatal sau cautându-si copilul, a înconjurat Dafnele si mergând în cetate a luat aminte în toate par-tile, înconjurând drumurile si cararile ca sa-l afle. Deci, mergând si acolo unde era locasul Sfântului Meletie, cautând în sus, l-a vazut unde se pleca în jos si grabind l-a apucat si l-a pogorât târâs; si aducându-l la casa lui întâi l-a batut cu toiege si i-a patruns spinarea si mâinile si picioarele cu frigari arse. Dupa aceea l-a închis într-o camara si încuind-o pe din afara s-a suit la Dafne. Acestea eu (zice fericitul Teodorit) am auzit povestind om batrân fiind atunci, ca facându-se minunat si plin de dumnezeiescul har, a zdrobit toti idolii tatalui sau si batjocorea slabiciunea lor.

Dupa aceea luându-si seama de ce facuse pentru venirea tatalui sau se ruga lui Dumnezeu sa-i îngaduie sa zdrobeasca încuietorile si sa se deschida usile, ca pentru Tine, Doamne, zicea, am patimit si am facut aceasta. Si zicând eu, zice, aceste cuvinte au cazut încuietorile si s-au deschis usile. Si numaidecât am iesit si m-am dus la acea femeie si ea îmbracându-ma în port femeiesc si tiindu-ma în camera ei, m-a dus iarasi la Sfântul Meletie. Iar el m-a dat în mâna patriarhului din Ierusalim, fiind atunci Sfântul Chiril si asa ne-am dus noaptea în Palestina".

Deci dupa moartea lui Iulian, a povatuit acesta si pe tata-sau la dreapta credinta; si ajungând la batrânete si purtând ranile pe trupul sau si povatuind si pe alti elini spre dreapta credinta. s-a dus si el catre vesnicele locasuri.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici: Stefan, Varnava, Trofim, Dorimedont, Cosma. Damian, Sava, Vas, Avramie si cei împreuna cu dânsii.

Tot în aceasta zi s-a savârsit Sfântul Mucenic Pes, fiind lovit cu piatra în cap.

Tot în aceasta zi, Sfintele douasprezece tinere, care înauntrul camarii spânzurate fiind, s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfintii Mucenici Seleuc si Stratonica, împreuna-vietuitori, care de sabie s-au savârsit si pururea izvorasc mir.

Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Gordian, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Epimah Romanul, care de sabie taiat fiind, s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfintii trei Mucenici cei din Melitina, carora zdrobindu-li-se picioarele, s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfântul nou Mucenic Nicolae, care în Hio a marturisit la anul 1754 si care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfântul Ioan Kochurov, Misionar Ieromartir din America.

Viața Sf. Ioan Kochurov, Misionar Ieromartir din America, Preot Mucenic al Revoluției Ruse

În 31 octombrie 1917, în Tsarskoye Selo, s-a deschis un capitol nou plin de durere pământeană și bucurie cerească în istoria sfinților ruși, și anume Noii Mucenici ai sec. al XX-lea. Acest capitol se leagă de numele păstorului ortodox rus care a fost printre primii jertfitori de suflet pentru enoriași în lupta purtată împotriva dușmanilor lui Dumnezeu din secolul XX: Arhipreotul Ioan Kochurov.

Părintele Ioan Kochurov s-a născut în 13 iulie 1871, în satul Bigildino-Surka din provincia Danky, regiunea Ryazan, într-o familie credincioasă cu mulți copii. Părinții săi erau preotul  Alexandru Kochurov și soția Ana (Perehvalskaya). Părintele Alexandru a slujit aproape întreaga viață în Biserica Botezului Domnului din satul Bigildino-Surka, dioceza Ryazan, începînd cu ziua hirotonirii sale în 2 martie 1857, alternînd anii de slujire preoțească în parohie cu îndeplinirea obligațiilor sale ca profesor al legii lui Dumnezeu la școala din sat. Exemplul său de viață a influențat existența fiilor săi, mai ales a lui Ioan, care s-a dovedit cel mai sensibil duhovnicește dintre toți. Tatăl era în viziunea lor figura radiantă a preotului paroh, plin de smerenie și har.

Creșterea și educarea preotului Ioan bazate pe tradițiile de necontestat ale generațiilor de preoți îngemănate cu călăuzirea naturală a omului pe calea credinței ortodoxe, au întrevăzut un drum clar al tânărului pe urmele tatălui său în slujirea preoțească. Studiile Părintelui Ioan (la început în cadrul Școlii Teologice din Danky și apoi la Seminarul Teologic Ryazan) s-au încununat nu numai cu succese remarcabile în învățarea disciplinelor teologice dar și cu exemplul de evlavie în credință demonstrată în vremuri nu tocmai renumite pentru trăirea duhovnicească și morală.
Viitorul preot a absolvit cu succes seminarul în anul 1891. Luînd examenul de intrare la Academia Teologica din Sankt Petersburg, Ioan a devenit student la una din cele mai prestigioase instituții de învățământ din Rusia. În timpul studiilor la academie, Ioan și-a format un drum clar către preoția de parohie. Chiar din timpul studenției Părintele Ioan a combinat posibilitatea de a sluji ca preot de parohie cu activitatea de misionar, pe care o considera întruchiparea ideală a unui preot ortodox. După absolvirea academiei în 1895 cu distincția unui student adevărat, Ioan a fost trimis la Dioceza Insulelor Aleutine și Alaskăi conform dorinței sale aprinse de a sluji ca misionar.

Curând după casatoria sa cu Alexandra Chernisheva, sosirea lui în America protestantă a însemnat șocul tangenței cu o viață mult diferită de cea cu care era el obișnuit în Rusia Ortodoxă. Aflat pentru prima data în SUA, părintele a ajuns în New York, un oraș hiper-monden față de orașele rusești ortodoxe. Deși nu stăpânea încă limba engleză, părintele s-a adaptat destul de repede la viața americană necunoscută pentru el până atunci, fără prea mari complicații psihologice sau de altă natură, primind ajutor din partea comunității ortodoxe new-yorkeze, destul de modestă ca număr la acea vreme. Trebuie subliniat faptul că viața Bisericii în Dioceza Alaska și I-le Aleutine era foarte diferită de viața în celelalte părți ale țării, care pe cât era de întinsă geografic pe atât era de săracă în preoți. Dar misionarismul ortodox rus exista deja de aproape o sută de ani în California de Nord, în Insulele Aleutine și Alaska, viața bisericii fiind condusă prin cumulul unor parohii destul de numeroase, cu resurse financiare semnificative. După mai multe generații în America, parohiile s-au acomodat la noua lor viață pe pământ străin. Însă viața ortodoxă din restul țării era doar în fază incipientă. Era necesară o activitate de înduhovnicire serioasă din partea clerului pentru a "crește" parohii ortodoxe normale în pădurea de ramificări multiconfesionale a unei populații multinaționale. Tocmai pentru această parte a diocezei a fost destinat părintele Ioan, din ziua hirotonirii sale ca preot în 27 august 1895, de către Episcopul Alaskăi și Insulelor Aleutine, Preasfințitul Nicolae.

Începutul activității sale ca preot slujitor de parohie a fost marcată prin înființarea unei parohii ortodoxe în Chicago în 1892 de Episcopul Nicolae. Numit ca preot paroh la catedrala Sf. Vladimir din Chicago în 1895 din ordinul Sfântului Sinod, Părintele Ioan s-a lovit de o viață de parohie mult diferită de cea a parohiilor ortodoxe din Rusia, care erau organizate și înrădăcinate în tradiții vechi de secole.

Fiind o insulă îndepărtată cu viață creștin-ortodoxă, la sute de mile distanță de celelalte parohii ortodoxe disparate pe teritoriul nord-american, Bisericile Sf. Vladimir din Chicago și Trei Ierarhi din Streator la care era afiliată, aveau nevoie de eforturi eroice din partea tânărului părinte Ioan pentru a le putea stabiliza așa cum trebuie. După aproape trei ani de la înființare, parohia încă nu și-a câștigat statutul de parohie complet stabilizată.

Slujind la parohia din Chicago și Streator, mică și formată din enoriași de diferite nații, părintele a crescut acești oameni în credința ortodoxă, care nu erau decât niște imigranți săraci, nefiind sprijinit în munca sa de o comunitate bine închegată, cu suficiente resurse materiale.

Într-un articol publicat în decembrie 1898, Părintele Ioan a descris foarte expresiv comunitatea parohială din Chicago-Streator, astfel: Parohia Ortodoxă a Bisericii Sf. Vladimir din Chicago este formată dintr-un număr mic de ruși originari, din slavi galici și unguri, arabi, bulgari și aravieni. Majoritatea enoriașilor sunt muncitori care-și câștigă existența nu departe de casă, în suburbiile orașului. La această parohie mai este afiliată și Biserica Trei Ierarhi din orașul Streator. Acesta împreună cu orăselul Kengley se află la 94 mile de Chicago și sunt renumite pentru minele lor de cărbune. Parohia ortodoxă de acolo este formată din slovacii care muncesc acolo și au fost convertiți de la Uniați.

Prin caracterul său unic, comunitatea de enoriași ai parohiei Chicago-Streator cerea din partea părintelui Ioan o combinație abilă de calități pastoral-liturgice și misionare totodată, care i-ar permite nu numai să stabilizeze spiritual și administrativ parohia, dar și să mărească continuu numărul enoriașilor prin convertiri și prin atragerea la ortodoxie a locuitorilor creștini diversificați etnic din Illinois. Chiar din primii trei ani ai slujirii sale, părintele Ioan a adăugat la numărul enoriașilor săi 86 de uniați și cinci catolici, ajungînd la un număr de enoriași permanenți de 215 bărbați în Chicago și 88 în Streator. Mai existau și două școli de religie active, afiliate la parohii, cu mai mult de 20 de elevi înscriși, așa numitele școli de duminică, cu cursuri în zilele de duminică de-a lungul anului școlar și cursuri de zi în timpul vacanțelor.

În activitatea sa, părintele Ioan a continuat să promoveze cele mai bune tradiții ortodoxe ruse în America de Nord, organizînd frății pe lângă cele două biserici din Chicago și Streator, a căror scop principal era întrajutorarea enoriașilor pe baza unui program social și material de sprijin reciproc, ca membre ale Societății Ortodoxe de Ajutor Reciproc. Cu toată munca laborioasă pe care o desfășura în parohie, părintele Ioan nu-și neglija nici responsabilitățile importante ale diocezei care-i reveneau.  Astfel, în 1 aprilie 1897 părintele Ioan a fost ales membru al Comisiei de Cenzori nou constituite pe lângă Dioceza din Alaska și I-le Aleutine, pentru a revizui texte în limbile rusă, ucrainiană și engleză. În 22 mai 1899, părintele a fost ales președinte al Comitetului de conducere al Societății de Ajutor Reciproc, prin decretul Episcopului Tihon al Alaskăi și Aleuților, de curând sosit în eparhie.

Răsplata pentru munca complexă desfășurată de Părintele Ioan nu s-a lăsat mult așteptată. După primul an de slujire preotul a primit înalte distincții preoțești din partea Preasfințitului Episcop Nicolae.

Unul din principalele obstacole în desfășurarea normală a ciclului liturgic la parohia Chicago-Streator era specificul clădirilor, nepotrivite pentru derularea activității în biserică. Biserica Sf. Vladimir din Chicago ocupa o parte dintr-o clădire închiriată în sud-vestul orașului. La parterul casei biserica era separată printr-un perete de bucătăria și camera unui chiriaș, iar la etaj erau mai multe camere mici unde locuia părintele cu familia sa și cantorul bisericii.  Biserica Trei Ierarhi din Streator găzduia holul secțiunii ruse a Expoziției Mondiale din Chicago.

Însă soluția pentru rezolvarea problemelor vieții parohiei părintelui Ioan a venit în 30 noiembrie 1898, odată cu numirea Episcopului Tihon, viitorul Patriarh al Moscovei, în fruntea Diocezei din Alaska și Insulele Aleutine.

Îndeplinindu-ți cu râvnă obligațiile ierarhice, Episcopul Tihon a reușit încă din primele luni ale numirii sale în fruntea diocezei, să viziteze aproape toate parohiile ortodoxe împrăștiate în vastul teritoriu al Alaskăi și I-lor Aleutine, cu scopul de a se familiariza cu nevoile principale ale clerului acestei diocese.

Ajungînd pentru prima dată în Chicago în 28 aprilie 1899, Episcopul Tihon i-a binecuvântat pe Părintele Ioan și pe enoriașii săi. În ziua următoare a și inspectat un loc de pământ potrivit pentru ridicarea noii biserici atât de necesară pentru parohia din Chicago. În 30 aprilie episcopul a vizitat Biserica Trei ierarhi din Streator și a condus slujba de priveghere de la Biserica Sf. Valdimir din Chicago. A doua zi, după Sfânta Liturghie, a aprobat procesul-verbal al ședinței comitetului întrunit pentru aprobarea construcției bisericii din Chicago, comitet prezidat de Părintele Ioan.

Dar resursele financiare limitate ale parohiei Chicago-Streator și enoriașilor care erau mai degrabă săraci, nu i-au permis părintelui Ioan să înceapă prea curând construcția. Simțind dorul de casă, părintele a hotărât să viziteze Rusia sa Ortodoxă, cu aprobare din partea episcopului, după cinci ani de înstrăinare în America.

Cu gândul la nevoile parohiei care i s-a încredințat, părintele a hotărât ca în perioada vacanței din 15 ianuarie până în 15 mai 1900, să strângă bani în Rusia ca să poată porni construcția noii biserici precum și al unui cimitir ortodox în oraș. Având succes la donații, imediat după întoarcerea sa în America a început construcția. În 31 martie 1902 Episcopul Tihon a condus slujba de sfințire a fundației bisericii.

Mânat de harul divin și cu un simț practic foarte dezvoltat, Părintele Ioan a reușit să finalizeze construcția bisericii în anul 1903, cu un cost total de 50.000 de dolari, bani mulți la acea vreme.

Sfințirea noii biserici cu hramul Sfintei Treimi a fost făcută de Episcopul Tihon, o adevărată sărbătoare pentru dioceza ortodoxă rusă din America de Nord.  Peste doi ani, la sărbătorirea celor zece ani de slujire a Părintelui Ioan ca preot, cele mai multe felicitări i s-au adus pentru construcția bisericii Sfânta Treime care a devenit una dintre cele mai faimoase biserici ortodoxe din America. "Acest an a fost plin de cele mai vii sentimente, unele dureroase, altele plăcute; un an de interminabile colectări de fonduri în Rusia, de nopți nedormite, de nervi greu încercați și multe neîmpliniri dar iată dovada grijii dumneavostră: o biserică ridicată prin truda mâinilor, cu aspectul magnific al unui templu ortodox rus care-și ridică crucile strălucitoare în Chicago, izvorînd pacea și dragostea adevărată în sufletele turmei!"

Pentru activitatea sa deosebită Părintele Ioan a primit Ordinul Sfânta Ana (clasa a III-a) în ziua de 6 mai 1903, prin recomandarea Episcopului Tihon.

În primii nuă ani de slujire, Părintele Ioan a fost singului părinte slujitor în parohia Chicago-Streator. În același timp, el a continuat  să participe activ la rezolvarea diferitelor probleme din viața diocezei nord-americane. În februarie 1904, Părintele Ioan a fost ales președinte al Comisiei de Cenzori de pe lângă Dioceza Alaskăi și I-lor Aleutine, în cadrul căreia era deja membru de 7 ani. În iunie 1905, a fost un participant activ în pregătirea întâlnirilor clerului diocezei care s-au ținut la Old Forge, sub îndrumarea Episcopului Tihon, unde s-a discutat organizarea primului Sinod al Diocezei din America de Nord și I-le Aleutine, pentru prima dată în istorie. În atmosfera solemnă indusă de sesiunea Sinodului organizat în 20 iulie 1905, Părintele Ioan și-a comemorat primii 10 ani de slujire preoțească. Data concretă a aniversării a fost 27 august.

În biserica Sf. Mihail din Old Forge, în prezența a numeroși clerici din dioceză, în frunte cu Preasfințitul (acum sfântul) Rafail, Episcopul Brooklyn-ului, Părintele Ioan a fost onorat cu o cruce de aur de pus în piept, iar cuvântul ce l-a pus înainte a oferit o descriere obiectivă a întregii activități pastorale a părintelui Ioan în America de Nord. "Direct de pe băncile seminarului, părăsind patria mamă, ați venit în acest loc străin ca să vă consumați întregul suflu al tinereții, toată forța și harul pentru acea grijă divină care vă caracterizează vocația. Vi s-a lăsat o moștenire grea: biserica din Chicago nu avea locul ei meritat, fiind încropită într-un spațiu mizer dintr-o clădire umedă, aproape prăbușită. Parohia, cu legăturile ei slab definite, era formată din oameni heterodocși răsfirați prin oraș și sfâșiați de fiarele sălbatice. Toate acestea ar fi putut duce un suflet tânăr la deznădejde dar sfinția voastră ați luat cu curaj pe umeri sarcina de a găsi scânteia în maldărul de gunoaie și de a aprinde focul sfânt într-un grup mic de credincioși! Lepădarea de sine v-a ajutat să nu băgați în seamă calamitățile, bolile, locuința sărăcăcioasă cu pereți șubrezi și podele sparte prin care băteau toate cele din afară, punînd în pericol sănătatea sfinției voastre și a întregii familii. Copiii vi-au fost bolnavi, soția la fel, iar reumatismul cronicizat părea să vă doboare nădejdea și să vă sece toată energia. Vă mulțumim și pentru o altă faptă mare care este o nestemată nepieritoare în cununa de laudă pentru cei zece ani de slujire preoțească, și anume activitatea plină de sacrificii în funcția de președinte al îndrăgitei noastre Societăți de Binefacere, în funcția de cenzor al tipografiei noastre misionare iluminătoare și eforturile depuse pentru organizarea parohiilor din Madison - Illinois și Hartshorne din Oklahoma. În completarea tributului adus sfinției voastre, dorim să amintim și alte aspecte care accentuează valoarea muncii sfinției voastre și a rezultatelor, implicit. Depărtarea parohiei din Chicago v-a rupt de frații d-voastră din America, deprivîndu-vă în toți acești ani de șansa de a vă întâlni cu preoții frați întru credință, fiindu-vă cenzurat  tocmai elementul care încoronează viața și activitatea de misionar. Cât de dureroasă a putut fi această izolare pe care ați simțit-o mai ales atunci când ați fost nevoit să vă botezați propriii copii, în lipsa altori preoți ortodocși în apropiere... Fie ca această Sfântă Cruce să fie mărturie a iubirii noastre frățești iar imaginea Mîntuitorului pe Cruce să vă dea puterea să îndurați greutățile, neplăcerile și suferințele care sunt iminente în viața unui preot misionar și să vă încurajeze în munca sfinției voastre în numele Păstorului și Dătătorului de Viață, Domnul Nostru Iisus Hristos."

La mai puțin de un an de la aniversarea deceniului de slujire, cele mai înalte autorități bisericești i-au oferit Părintelui Ioan unul dintre cele mai prestigioase ordine bisericești care au încoronat merituoasele sale eforturi din cadrul diocezei Americii de Nord și I-lor Aleutine. Prin ordinul Sfântul Sinod Părintele Ioan a fost ridicat la rangul de arhiepiscop în data de 6 mai 1906.

Acum începea o nouă eră în activitatea de slujire a părintelui Ioan. Ca unul dintre cei mai respectați arhiepiscopi din dioceză, fiind mult apreciat de Episcopul Tihon pentru activitatea sa pastorală deosebită, Părintele Ioan era din ce în ce mai mult implicat în rezolvarea celor mai presante probleme administrative ale diocezei. În mai 1906 părintele a fost numit protopop al New-York-ului și Statelor Estice iar în februarie 1907 a fost unul dintre cei mai activi participanți la primul Consiliu Ortodox Nord-American din Mayfield, unde s-a discutat problema convertirilor rapide care aveau loc în cadrul diocezei nord-americane și aleutine de la greco-catolici la ortodoxia rusă din America, baza de mai târziu a bisericii ortodoxe din America.

În perioada 1903-1907, parohia Chicago-Streator, ridicată cu eforturile viețuitorilor ei, a ajuns una din cele mai înfloritoare parohii episcopale, fiind angrenată într-un proces de funcționare prin energia proprie. Dar oricât de satisfăcătoare au fost eforturile activității sale în America de Nord, Părintele Ioan avea un dor nestăvilit de țara sa, pe care a revăzut-o pentru câteva luni de când venise în America. Pe lângă asta, dorind să dea o educație mult mai bună copiilor săi, părintele a luat în calcul posibilitatea de a se întoarce în țara natală și a-și continua misiunea preoțească acolo. Ceea ce l-a impulsionat cel mai tare în decizia sa de a adresa o cerere de transfer în Rusia, a fost rugămintea stăruitoare a bătrânului său socru, preot la dioceza Sankt Petersburg, de a se reîntoarce pentru a prelua frâiele parohiei sale. În urma cererii sale părintele a fost eliberat din funcția sa în cadrul diocezei nord-americane și aleutine în 20 mai 1907, pregătindu-se pentru mutarea înapoi în Rusia. Însă cu o săptămână înainte de plecare, au primit o veste tragică de-acasă, prin care erau anunțați că tatăl Alexandrei murise.

În iulie 1907, după 12 ani de slujire la parohia Chicago-Streator, atât de dragă inimii sale, părintele Ioan s-a întors acasă, înfruntînd necunoscutul ce avea să-l trăiască în patria mamă, unde a rămas până la sfârșitul slujirii sale ca preot.

Întoarcerea sa în Rusia în vara anului 1907 a însemnat nu numai un nou început ca preot slujitor la dioceza Sankt Petersburg, de alftel cunoscută lui din timpul anilor studenției, ci și provocarea aplicării cunoștințelor sale păstorești, acumulate în America, în domeniul educației teologice. Prin ordinul Consistoriului Bisericii Sankt Petersburg, în august 1907 Părintele Ioan a fost numit membru al clerului Catedralei Schimbării la Față din Neva iar din 15 august 1907 a început să predea Legea la gimnaziul de băieți și fete din Narva. Din ordinul șefului departamentului educațional din S. Petersburg, intrat în vigoare în 20 octombrie 1907, P. Ioan a fost titularizat pe postul de profesor al Legii lui Dumnezeu în gimnaziul de băieți (acest termen vine din lb. rusă și se referă la întreaga învățătură ortodoxă) fiind angajat și ca profesor pentru aceeași materie la gimnaziul de fete din Narva, ceea ce a devenit centrul slujirii sale bisericești pentru următorii nouă ani din viață.

Viața simplă și provincială din Neva, cu mai puțin de jumătate din populație ortodoxă rusă, îi amintea într-o oarecare măsură Părintelui Ioan de viața pe care a dus-o în America, unde a avut de a face cu influențele heterodoxe. Cu toate acestea, activitatea sa ca profesor al Legii Domnului în două gimnazii în care prevalau indubitabil elementrul cultural rus și etosul religios ortodox, îi inducea părintelui un sentiment familiar din copilărie, acela de a respira aerul unei vieți ortodoxe ruse.

În acei ani, cumulul de ore în clasă era de 16 pe săptămână la școala de băieți și 10 la cea de fete, ceea ce îl solicita mult, avînd în vedere diferența claselor în care preda subiectul foarte vast al Legii lui Dumnezeu, pentru care profesorul trebuia să cunoască variatele probleme atât din punct de vedere teologic cât și social contemporan. Pe cât cei 12 ani de slujire preoțească în parohia Chicago-Streator l-au transformat pe Părintele Ioan într-unul dintre cei mai respectați păstori din dioceză, pe atât ce 9 ani ca profesor al Legii lui Dumnezeu (de altfel, fără evenimente spectaculoase dar concentrate pe iluminarea spirituală imparțială) l-au făcut pe Părintele Ioan cel mai practic profesor teolog și cel mai erudit predicator ortodox.  După numai cinci ani de predare a Legii Divine în școlile din Neva, Părintelui Ioan i-a fost înmânat ordinul Sf. Ana (Clasa a II-a) în 6 mai 1912, iar după patru ani, realizările părintelui în domeniul educației teologice au fost recunoscute prin Ordinul Sf. Vladimir (Clasa a IV-a). Alăturat celorlalte numeroase distincții de stat și clerice, acest ordin al Sf. Vladimir i-a conferit merituosului arhipărinte dreptul la titlul de nobilitate.

Succesele răsunătoare ale Părintelui Ioan în activitatea de profesor au fost încununate de satisfacția pe care acesta o avea la gândul că toți cei patru fii ai săi au putut beneficia din plin de călăuzirea sa spirituală pe toată perioada cât au fost elevi la gimnaziul din Neva.

Cu toate acestea, alături de avantajele de necontestat pe care i le-a adus această nouă perioadă de slujire pastorală Părintelui Ioan, după întoarcerea sa pe pământul strămoșesc după ani buni de absență, exista încă un motiv care nu putea decât să împovăreze inima unui preot adevărat cum a fost părintele Ioan toată viața lui. Fiind atașat doar prin aspirații la Catedrala Schimbării la Față fără să fie membru efectiv al personalului cleric, datorită prestației sale ca profesor la școală, Părintele Ioan a fost frustrat nu numai de postul de conducere a catedralei dar și de posibilitatea participării sale la viața parohială a catedralei din Narva. Abia în noiembrie  1916, prin hotărârea Consistoriului Bisericesc din S. Petersburg părintele Ioan a fost numit al doilea preot paroh în postul care era atunci liber la Catedrala Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo, împlinindu-și dorința de a redeveni preot paroh la el acasă.

Tsarskoye Selo, devenit intruchiparea unei epoci întregi din istoria culturii ruse, îmbina armonios calitățile unui oraș provincial liniștit cu cele ale unei capitale răsunătoare cum era S. Petersburg. Catedrala Sf. Ecaterina avea locul ei special în oraș, fiind cea mai mare dintre multele biserici parohiale majoritatea aparținătoare curții imperiale și armatei. Devenind membru al clerului catedralei și mutîndu-se cu soția și cei cinci copii acolo (cel mai mare dintre fii, Vladimir, era în armată la acea vreme), Părintele Ioan a primit în sfârșit mult visata șansă de a fi din nou activ ca preot paroh la una din bisericile cele mai vestite din dioceza S. Petersburg. Primit cu căldură și reverență de turma bisericii Sf. Ecaterina, încă din primele luni, părintele, ca slujitor minunat al Sfintei Liturghii dar și ca predicator erudit și elocvent, a adunat sub cupola Catedralei Sf. Ecaterina ortodocși din tot orașul Tsarskoye Selo.

Părea ca un astfel de început promițător de care se bucura părintele să îi asigure un viitor de succes în slujirea preoțească. Însă odată cu izbucnirea Revoluției din Februarie în Petrograd la doar trei luni de la începerea activității sale la catedrală, orașul a intrat încetul cu încetul în curentul înșelător al evenimentelor revoluționare.

Revoltele soldaților de la sediile militare din Tsarskoye Selo din primele zile ale revoluției și arestarea familiei regale la palatul Alexandrovsky pe o perioadă de mai multe luni, au atras atenția unor elemente revoluționare extremiste. Aceste cercuri au antrenat țara către un război civil și în cele din urmă către o completă scindare politică internă, a cărei început a fost marcat de participarea Rusiei la măcelul din Primul Război Mondial. Evoluția evenimentelor au schimbat treptat atmosfera pașnică a orașului Tsarskoye Selo, distrăgînd atenția locuitorilor de la îndeplinirea îndatoririi zilnice de creștin. Dar și în acele luni tulburătoare mesajul Părintelui Ioan continua să se facă auzit din amvonul Catedralei Sf. Ecaterina, în încercarea de a trezi sentimentele de reconciliere în sufletele creștinilor ortodocși din Tsarskoye Selo, chemîndu-i la o percepție duhovnicească a vieții lor sufletești, care i-ar ajuta mult la înțelegerea schimbărilor contradictorii care aveau loc în Rusia.

În octombrie 1917 după mai multe zile de la acapararea puterii de către bolșevici în Petrograd, efectele s-au resimțit și în orășelul Tsarskoye Selo. În încercarea de a scoate din oraș trupele Gen. Paul Krasnov Cossack, încă loiale Guvernului Provizoriu, grupurile Armatei Roșii (formate din soldați și marinari acoliți ai bolșevicilor) veneau dinspre Petrograd. În dimineața de 30 octombrie 1917, orpindu-se la intrarea în oraș, forțele bolșevice au atacat cu artileria orașul Tsarskoye Selo. Locuitorii de aici, ca și cei din întreaga Rusie, încă nu înțelegeau că țara lor se afla în pragul unui război civil. În tumultul creat, oamenii alergau la bisericile ortodoxe, inclusiv la Sf. Ecaterina, sperînd să găsească liniștea în rugăciuni și slujbe, precum și în predicile preoților direct legate de tragicele evenimente. Tot clerul bisericii Sf. Ecaterina a răspuns prompt la nevoile duhovnicești ale locuitorilor orașului. Sub turlele bisericii înțesate de creștini s-a făcut auzită o predică specială pentru susținerea ideii de stopare a războiului civil. Mai târziu, protopopul catedralei, arhiepiscopul N. Smirnov, împreună cu alți doi preoți, Părinții Ioan și Steven Fokko, au hotărât să organizeze o procesiune sfântă în oraș, cu rugăciuni fierbinți pentru încetarea fratricidului.

Timp de mai multe zile, ziarul Mesagerul Social al Tuturor Bisericilor Rusești, a publicat declarția unui corespondent al unui ziar din Petrograd, care descria evenimentele astfel: "Procesiunea Sfântă a trebuit să-și schimbe cursul inițial datorită unor bombardamente și, deși necunoscută schimbarea de către locuitori, prezența a fost covârșitoare. Plânsul și lamentările femeilor și copiilor înecau cuvintele rugăciunii pentru pace. Doi preoți au predicat în timpul procesiunii, chemînd oamenii la păstrarea calmului în încercările ce aveau să vină. Am înțeles foarte clar că mesajul preoților nu au avut absolut nici o tentă politică."

"Procesiunea a continuat. Amurgul s-a transformat în întuneric iar lumânările pâlpâiau în mâinile credincioșilor. Toată lume cânta."

"În acel moment trupele lui Cossack se retrăgeau din oraș. Preoții au fost informați de acest lucru și au fost întrebați dacă nu e momentul să se înceteze rugăciunea, la care preoții au răspuns: "Ne vom face datoria până la capăt". "Aceștia au plecat de la noi iar cei care vin sunt frații noștri. Ce rău ne pot ei face?"

Pentru a preveni luptele de stradă în orașul Tsarskoye Selo, comandamentul Cossack continua retragerea trupelor din oraș în noaptea de 30 octombrie iar în dimineața următoare forțele bolșevice au intrat în Tsarskoye Selo, fără a li se opune cineva. Unul din martorii anonimi ai urmărilor acelor evenimente tragice a trimis o scrisoare Preasfințitului Arhipărinte din S. Petersburg, părintele Ornatsky, care el însuși a fost destinat să îndure mucenicia din mâinile autorităților păgâne. Autorul scrisorii vorbea simplu dar profund despre patimile Părintelui Ioan, astfel: "Ieri, în 31 octombrie, când bolșevicii au intrat în Tsarskoye Selo cu Armata Roșie, au început să percheziționeze casele ofițerilor militari, făcînd arestări. Părintele Ioan (Alexandrovich Kochurov) a fost luat și dus la marginea orașului, la Catedrala Sf. Teodor, unde a fost asasinat pentru simplul fapt că organizatorii procesiunii sfinte se presupune că s-au rugat pentru victoria armatelor lui Cossack, ceea nu era nicidecum adevărat. Ceilalți proți au fost eliberați ieri seară. Astfel s-a născut încă un mucenic pentru Credința în Hristos. Decedatul, chiar nefiind de mult timp în oraș, a câștigat dragostea adevărată a tuturor, mulți creștini venind să-i asculte predicile."

Jurnalistul din Petrograd a reconstruit imaginea terifiantă a martirizării Părintelui Ioan, prezentînd următoarele detalii: "Preoții au fost prinși și trimiși la sediul Consiliului Muncitorilor și Reprezentanților Soldaților. Unul din ei, Preotul Ioan a încercat să protesteze și să clarifice situația. A fost lovit de mai multe ori peste față. În țipete și vociferări mulțimea agitată l-a mutat pe preot la aerodromul din Tsarskoye Selo. Acolo s-a tras asupra preotului nejutorat. Acesta a căzut doborât, sângele țâșnindu-i peste sutană. Moartea însă nu l-a luat pe loc. A fost tras de păr și cineva din mulțime a strigat: "Terminați-l ca pe un câine." În dimineața următoare trupul a fost dus la spitalul palatului. Conform ziarului "Problema poporului", șeful statului Duma împreună cu un membru au văzut trupul preotului dar crucea din piept deja dispăruse...."

Aceste împrejurări ale morții de martir a Părintelui Ioan, așa cum le-a prezentat ziaristul, capătă o semnificație spirituală specială dacă le punem pe fundalul unor cuvinte rostite cândva de însuși părintele cu 12 ani înainte de moartea sa, care se dovedesc a fi profetice. În îndepărtata America, la aniversarea deceniului de slujire preoțească misionară, când i s-a înmânat crucea de aur pentru piept, a spus cu patos următoarele: "Sărut această Sfântă Cruce, un cadou al iubirii voastre frățești pentru mine. Nu vreau să devin patetic spunînd acum că nu voiesc să mă despart de ea nici în mormânt. Aceasta ar suna foarte grandios dar trebuie să recunosc că nu ar fi locul ei într-un mormânt. Ea trebuie să rămână pe pământ, pentru copiii mei, pentru posteritate, ca o moștenire sfântă de familie și ca dovadă clară că frăția și prietenia sunt cele mai sfinte lucruri de pe pământ. ...."

Cu acest cuvânt, părintele și-a exprimat mulțumirea față de colegii săi și față de enoriași, fără să bănuiască faptul că această rugăciune despre frăție și prietenie se va face auzită de rușii ortodocși într-un moment în care dragostea și iertarea abia mai existau în Rusia rănită, atrăgînd ura nemiloasă a apostaților asupra sa, care i-au luat viața pământească și i-au furat sfânta cruce din piept, fără să-i poată însă lua cununa biruinței pentru mucenicia de creștin ortodox suferită.

La începutul lui noiembrie 1917, puterea bolșevică nu a putut menține controlul nici măcar asupra suburbiilor Petrogradului, continuînd starea de teroare la nivel de stat. Deci, într-o societate terorizată și oripilată, oamenii au cerut să se facă investigații despre execuția acestui preot ortodox rus. Autoritățile au încercat să ducă la bun sfârșit ancheta dar bolșevicii i-au pus capăt, înainte să se poată descoperi criminalii Păprintelui Ioan. Pentru viața bisericească rusă moartea acestui preot mucenic a avut o semnificație deosebită, trezind reacții duhovnicești în inimile majorității laice, clerice și ierarhice din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Slujba de înmormântare și depunerea trupului în cripta Catedralei Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo s-a făcut într-o atmosferă șocantă, de durere și nepuțință. Preasfințitul Beniamin, Mitropolitul Petrogradului, viitorul sfânt mucenic, se afla la Sinodul Ecumenic din Rusia care se ținea în Moscova. La câteva zile de la înmormântare, conducerea diocezei Petrogradului a publicat cu binecuvântarea Mitropolitului Beniamin, următorul anunț în ziarul Mesagerul Tuturor Bisericilor Ruse:

"Miercuri, 8 noiembrie, a noua zi de la moartea Părintelui Ioan Kochurov care a fost ucis în 31 octombrie în orașul Tsarskoye Selo, se va ține slujba ierarhică de pomenire la Catedrala Maicii Domnului de la Kazan, la orele 3,00 p.m., în eterna amintire a celui care a fost Arhipreotul Ioan și a tuturor creștinilor ortodocși care au pierit în conflictul civil din acele zile. Preoții care nu au slujbe în acea zi sunt invitați să ia parte la slujba de pomenire. Îmbrăcămintea se cere albă."

"Curând după această slujbă oficiată la Catedrala Maicii Domnului din Kazan, consiliul Episcopal din Petrograd a publicat o proclamație adresată "Preoților și Consiliilor Parohiale din Episcopia Petrogradului", sub forma primei recunoașteri oficiale a caracterului martiric al morții Părintelui Ioan, făcută în numele Bisericii, dar și a primei declarații din partea Bisericii de sprijinire a familiilor de clerici ai căror membri au fost persecutați și asasinați de păgânii din Rusia. Prin acest document remarcabil de istorie bisericească, elocvent și smerit în fața anticipatelor persecuții viitoare din cadrul bisericii, îmbibat cu reală durere în suflet pentru familia răvășită a Părintelui Ioan, conducerea diocezei Petrogradului și-a exprimat indignarea față de moartea primului sfânt martir din cadrul diocezei.

"Iubiți frați," așa începea declarația consiliului Episcopal din Petrograd, "În 31 octombrie a acestui an, orașul Tsarskoye Selo a fost martorul muceniciei unuia din păstorii buni ai episcopiei  Petrogradului, Arhipreotul catedralei locale, Ioan Alexandrovich Kochurov.  Fără să aibă vreo vină sau ceva să i se reproșeze, acesta a fost luat din casă, dus la suburbia orașului și împușcat în câmp deschis de mulțimea îndrăcită....."

"Consiliul Episcopal din Petrograd a primit această veste cu profundă îndurerare; durerea este amplificată și de realitatea că, prin dispariția arhipreotului, în urma sa a rămas o familie din 6 membri, care nu mai au nici un sprijin, nu au hrană, adăpost sau alte mijloace de subzistență."

"Dumnezeu este Judecătorul celor răi care au curmat violent o viață înfloritoare. Chiar dacă au fugit nepedepsiți de mâna omului, nu vor putea scăpa niciodată de judecata lui Dumnezeu. Dar datoria noastră este să ne rugăm acum pentru liniștea acestui suflet nevinovat și cu toată dragostea pe care o avem să încercăm să vindecăm rana adâncă lăsată în inimile săracilor membri ai familiei martirului. Obligația episcopiei și preoților ei este de a asigura acestei familii condiții materiale decente de viață, de a o întreține și de a asigura o educație potrivită copiilor ei."

"Consiliul Bisericii episcopale, mișcată de cele mai sensibile sentimente, apelează la preoți, consilii parohiale și la toți credincioșii cu dare de mână să ajute în numele Iubirii lui Hristos, această familie săracă, cu cât poate fiecare, pentru că nevoia este mare și timpul este acum!"

". . . Martiriul său este pentru fiecare dintre noi, o amintire vie și un avertisment permanent. De aceea trebuie să fim pregătiți pentru orice. Ca să prevenim aceste situații fără ieșire, cum este cea de acum, trebuie să ne pregătim pentru vremurile de nevoie și să strângem un fond special pentru preoții nevoiași, persecutați și fără sprijin."

"...Consiliul Bisericesc al Diocezei speră să găsească mijloace de a strânge aceste fonduri, menite să șteargă lacrimile orfanilor nefericiți și să punem început bun pentru întrajutorarea fraților noștri nevoiași ...". "A fulgerat, acum e momentul să ne facem Sfânta Cruce!"

În vizitele sale obișnuite la episcopie în perioada Consiliului Tuturor Bisericilor Rusești care se ține în Moscova, Mitropolitul Beniamin a slujit Sfânta Liturghie în 26 Noiembrie, la praznicul de hram al Catedralei Sf. Ecaterina din Tsarskoye Selo. "Sfânta Liturghie s-a încheiat cu o disertație fierbinte din partea ierarhului, în care a apelat la unitate, iubire și frăție din partea enoriașilor", scria un corespondent al publicației Mesagerul Tuturor Bisericilor Rusești. "Mitropolitul a mai vorbit despre teribila moarte a preotului iubit de la biserica locală, părintele Ioan Kochurov. El a subliniat că, deși tragic, evenimentul a fost și un prilej de reconciliere, prin viața pe care și-a închinat-o lui Dumnezeu, dînd exemplu de mucenicie." Mesajul a sensibilizat până la lacrimi oamenii prezenți. De la Sf. Liturghie s-a mers la mormântul părintelui din catedrală, după care mitropolitul s-a întâlnit cu familia îndurerată la casa parohială.

Astfel, pentru a doua oară, de această dată prin gura unui ierarh episcopal, care l-a pomenit pe preotul ucis, Biserica Ortodoxă Rusă a prezentat moartea Preotului Ioan ca martiriu.

Preasfințitul Patriarh Tihon îl cunoștea bine Părintele Ioan de pe vremea când au lucrat împreună în dioceza Americii de Nord și I-lor Aleutine. Astfel, patriarhul a trimis o scrisoare de condoleanțe Alexandrei Kochurova, văduva părintelui decedat.

La exact cinci luni de la moartea Părintelui Ioan, în 31 martie 1918, dată la care preoții uciși cunoscuți Sfântului Sinod ajunseră deja la 15, la Biserica Seminarului Teologic din Moscova s-a oficiat prima Liturghie de Pomenire a Noilor Ieromartiri și Martiri ai sec. XX din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, de către Preasfințitul Tihon, alți patru ierarhi, zece arhimandriți și protoprezbiteri.

În timpul slujbei de pomenire, la rugăciunea pentru adormirea robilor lui Dumnezeu care au pierit pentru credința lor în biserica ortodoxă, după pomenirea primului ierarh ucis, Mitropolitul Vladimir, a fost pomenit primul arhipreot ucis, și anume Părintele Ioan Kochurov, care prin moartea sa pătimitoare deschide galeria Noilor Mucenici Ruși ai sec. al XX-lea.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox.