Acești sfinți Onisifor și Porfirie, fiind prigoana asupra creștinilor, au fost pârâți ca sunt creștini și, fiind aduși înaintea judecații, au stat tare și fără de frica, mărturisind pe Hristos Dumnezeu adevărat, Făcător al cerului și al pământului. Pentru aceasta mărturisire au suferit multe răni de bătăi, și arsuri peste tot trupul. De aceea i-au pus pe un grătar de fier ars, și întru toate chinurile acestea privind la câștigarea binelui celui veșnic, măcar ca pătimeau din partea celor fără de Dumnezeu, dar erau ușurați de către Dumnezeu. Iar păgânii aceia și nemilostivii, văzând ca nu pot pricinui sfinților nici o vătămare, spre mai multa tulburare s-au ațâțat și, legându-le cinstitele picioare de cai sălbatici, i-au gonit slujitorii, târându-i multe ceasuri peste spini și ciulini și peste locuri colțuroase de le rupeau carnea. Și așa și-au dat sufletele lui Dumnezeu. Atunci niște creștini, luând pe ascuns sfintele lor moaște, le-au așezat în satul pangheanilor, slăvind și binecuvântând pe Dumnezeu.
Aceasta a fost în zilele împăratului Leon cel Mare, din Perga Pamfiliei. Și măritându-se a dobândit o fiică, și s-a dus la Constantinopol cu bărbatul ei, fiind de cincisprezece ani, și cunoscând pe o fecioara cu numele Evghenia și râvnind nevoința ei, nu lipsea de la biserici și petrecea toată noaptea îndeletnicindu-se cu postiri și privegheri. Aprinzându-și mai cu căldura dragostea credinței spre Dumnezeu, a lăsat pe fiica sa pe seama unei femei cu numele Suzana. Și ea, îmbrăcându-se în port bărbătesc, s-a dus la Mănăstirea Sfântului Vasian; și, prefăcându-se ca este eunuc, a fost primita de monahi. După aceea, aflând preacuviosul Vasian de cele pentru ea din dumnezeiasca arătare, a trimis-o la cetatea ce se cheamă Emesa, la o mănăstire de femei. Și de acolo a trecut la Ierusalim. După aceea la Muntele Sinai, și apoi la Berit, unde prin rugăciune a scos izvor de apă într-un loc sec și uscat. După ce a răbdat multe ispite de la demoni. În urma unei arătări și vedenii s-a dus iarăși la Constantinopol. Și văzând-o Sfântul Vasian, a rânduit-o să șadă la mănăstirea ce s-a numit, de la dânsa până astăzi, Mănăstirea Matroanei. Și trăind până la o sută de ani, cu pace către Domnul a răposat.
Aceasta a trăit in secolul al IX-lea și era din cetatea Metimna, în insula Lesbos. Fiind dată de copilă la casa de fecioare, s-a făcut călugărita. Deci ajungând în vârsta de optsprezece ani, s-a dus la satul ce era acolo aproape, ca să vadă pe sora sa. Tot în acea noapte s-a întâmplat să vină la Mitilina tâlhari cretani, al căror căpitan era vestitul Nisiris. Aceștia luând robi pe toți ceilalți cetățeni, au luat împreuna și pe cuvioasa și s-au dus. Iar a doua zi s-au oprit la insula Paros, și, după ce au scos robii la uscat afară, ședeau și socoteau cu câte cât să vândă pe fiecare. Cuvioasa Teoctista, găsind bun prilej, a fugit pe ascuns în pădure, scăpând cu aceasta din mâinile lor. Deci, de atunci rămânând acolo, a petrecut fericita treizeci de ani, cu rea pătimire, luptându-se cu foamea, cu gerul, cu arsura, hrănindu-se cu ierburi și cu verdețuri sălbatice, nefiind văzută de nimeni în vremea aceasta, ci numai cu Dumnezeu și cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu (pentru care și viețuia) vorbea prin rugăciune.
Iar după ce s-au împlinit treizeci și cinci de ani, după dumnezeiasca iconomie, s-au dus la Paros oarecare vânători, ca să vâneze în locul acela pustiu, unde petrecea cuvioasa; iar unul dintre ei despărțindu-se și urmărind locul ca să afle vânat, a intrat într-o biserica a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, ca să vadă cele ce erau în ea. Și după ce a văzut cele din biserica și s-a închinat, a ridicat în sus ochii săi, și iată a văzut în partea dreapta a sfintei mese, ca o țesătura de pânză de păianjeni, ce se clatină de vânt; și fiindcă a voit să meargă mai înainte ca să cunoască bine ceea ce se vedea, a auzit un glas ce-i zicea: "Stai omule și nu te apropia, căci mă rușinez a mă arăta ție, femeie goală fiind". Iar vânătorul, înspăimântându-se de năprasnicul glas și temându-se, căuta să fugă, căci se ridicaseră perii capului său, și stau drepți ca spinii. Iar după ce abia cu greu și-a venit în sineși, a întrebat pe ceea ce strigase, cine și de unde este. Iar sfânta i-a răspuns: "Arunca haina ta ca să mă acopăr cu ea, și apoi îți voi povesti cele despre mine". Și vânătorul a făcut îndată după poruncă. Iar cuvioasa, luând haina și îmbrăcându-se, s-a pecetluit pe sine cu semnul crucii, și așa s-a arătat vânătorului: vedere minunată și înspăimântătoare. Căci perii capului ei erau albi, iar fața ei negricioasă, cărnuri însă cu totul nu se vedeau la ea, ci numai o piele, care ținea și cuprindea legătura vinelor și a oaselor. Și în scurt zicând, tot trupul ei nu se vedea trup, ci umbra de trup. Deci, după ce a povestit sfânta toate cele despre ea, s-a rugat de vânător ca, întorcându-se iarăși în insulă ca să vâneze, să-i aducă o parte din Sfântul Trup al lui Hristos. Deci când s-a întors vânătorul, a adus cu sine dumnezeieștile Taine; pe care luându-le cuvioasa și făcând rugăciune, s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. Iar vânătorul, ducându-se la vânat, degrab s-a întors iarăși la cuvioasa, pe care a aflat-o zăcând moartă. Deci săpând în pământ, precum a putut, și mult rugându-se sfintei ca să mijlocească pentru el către Domnul, a îngropat-o în locul acela, unde o aflase, slăvind și binecuvântând pe Dumnezeu.
Cuviosul Simeon era născut în Constantinopol, fiind pe vremea evlaviosului împărat Leon cel înțelept în anii 886. Pentru faptele cele bune și pentru înțelepciunea sa, a fost înălțat la vrednicia de magistru și logofăt, și avea multă cinste la împăratul. Deci, oarecând au mers arabii în Creta cu armata, și au prădat oarecare sate și cetăți. Atunci împăratul a ales voievod pe marele și viteazul Imerie, cu care împreună a trimis și pe Cuviosul acesta Simeon Metafrast, să meargă soli către arabii care stăpâneau Creta, dându-le acestora amândurora puterea ca sau cu bine să supună pe arabi împărăției (Constantinopolului), sau să-i piarză cu arme prin război. Precum de aceasta povestește același Metafrast, scriind viața mai sus-pomenitei cuvioasei maicii noastre Teoctistei Lesvianca, care se prăznuiește întru această zi. Împăratul îl iubea pe cuviosul și-l cinstea, atât pentru înțelepciunea și fapta bună a lui, cât și pentru fireasca lui bărbăție, priceperea și socotința ce avea în războaie. Însă cu toate acestea, pururea pomenitul Simeon nu avea aplecare spre aceste lucruri amăgitoare. Ci cugeta foarte mult să părăsească lucrurile lumii acesteia și să se facă monah. De aceea a zis către împăratul că, dacă se va întoarce biruitor de la Creta, să-i facă un dar pe care îl va cere atunci, iar împăratul i-a făgăduit ca fără de grăire împotrivă îi va plini cererea. Deci mergând la Creta împreună cu Imerie, au vorbit ca niște soli înaintea stăpânitorilor arabilor, și atâta i-au îmblânzit pe ei cu cuvintele lor cele înțelepte, încât fără de război i-au biruit și i-au supus să plătească bir împăratului.
Întorcându-se biruitori la Constantinopol, s-au închinat împăratului, iar pururea pomenitul Simeon l-a rugat ca să-i dea darul ce i l-a făgăduit. Iar împăratul, neștiind ce are a cere, a dat lui Simeon mâna și acesta a sărutat-o, socotind ca are a cere aur sau altă oarecare cinste mai mare, precum poftesc iubitorii de lume. Dar Simeon iubitorul de Hristos, mai vârtos decât iubitorul de avuție, n-a cerut altă dăruire de la împăratul, decât ca să-l lase a se face monah. Atunci împăratul s-a mâhnit, pentru că urma să se lipsească de un așa de înțelept bărbat și viteaz ostaș. Însă neputând a-și călca făgăduința, a îmbrățișat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon și l-a sărutat, zicându-i: "Mergi fiule cu mila lui Dumnezeu, Căruia roagă-te și pentru păcatele mele". Apoi, cuviosul, după ce s-a făcut monah și a scapăt de tulburarea lumii, a scris viețile sfinților câte le-a aflat. După aceea, ca unul ce era bogat și avea putere și închipuire, a trimis oameni în felurite cetăți și locuri; și i-au adus câte vieți de sfinți au aflat, pe care el iarăși le-a tâlcuit cu prea dulci ziceri. Pentru care lucru din pricina aceasta s-a numit Metafrast (adică tâlcuitor). Și toate câte a scris sunt adevărate și fără greșeală. Pe care și învățații italienilor le-au tâlcuit în limba italienească, și-l au pe Cuviosul Simeon și în sinaxarele lor, și-l prăznuiesc ca pe un sfânt. Fiindcă mult s-a ostenit atât pentru Domnul, cât și pentru sfinții Lui.
Sfânta Eustolia era pe vremea lui Mavrichie împăratul, fiică de părinți evlavioși care locuiau în Roma. Și din crudă vârstă, dându-se pe sine cucerniciei, zăbovea în postiri și privegheri. Fiind aprinsă de dumnezeiasca dorință și lasând Roma, s-a dus la Constantinopol, unde, cercetând dumnezeieștile cinstite locașuri și plinindu-și dorința, s-a întâlnit cu Sopatra, fiica împăratului Mavrichie, care mergea la biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din Vlaherne. Și fiindcă fapta bună nu se poate ascunde, Sopatra ruga pe fericita Eustolia, ca să o aibă pe ea maică duhovnicească și păzitoare trupului și sufletului. Și lăsând pururea pomenita Sopatra împărăția și îmbrăcându-se cu schima călugăreasca, a sporit întru nevoințe și osteneli duhovnicești. A cerut de la tatăl său împăratul un loc potrivit și acolo a zidit casa de rugăciuni, petrecând împreună cu Sfânta Eustolia. Pentru aceasta multe fecioare și femei evlavioase mergând către ele, petreceau împreună viața cea aspră și plină de osteneli. Iar fericita Eustolia nevoindu-se mulți ani, și multora făcându-se pricină de mântuire, s-a dus către Domnul cu pace, lăsând în locul său pe fericita Sopatra, care, asemenea ca duhovniceasca ei maică, nevoindu-se și la vârful faptelor bune ajungând, s-a mutat către Domnul.
Acesta era din satul Siron, cu meșteșugul tăietor de pietre. Deci văzând pe elini că mergeau la capiștea idolilor și jertfeau, i-a sfătuit pe ei să se depărteze de aceia, și nefiind ascultat, mâhnindu-se, s-a dus în pustietate, și acolo a aflat pe un rob al lui Dumnezeu, care iarăși fugise din lume, Timotei cu numele, și împreună cu el petrecând trei ani, și luând de la el bunele cuvântări, s-a pogorât iarăși către poporul rătăcit din satul său. Și aflându-i pe ei ca săvârșeau serbare demonilor, intrând în capiștea lor, a zdrobit toți idolii. Deci, fiind prins de ei, a fost bătut cumplit. După aceasta s-a dus la Apamia Siriei și, rugându-se cuviosului episcop ca să-i dea voie să zidească o biserica în cinstea Sfintei Treimi, a început a o zidi. Aflând de aceasta cei din satul lui au năvălit noaptea cu săbii și cu ciomege și fără de mila l-au omorât pe el. Și așa și-a dat duhul său lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan, Colovul din Egipt, s-a nevoit prin sec. al V-lea în deșertul egiptean în Mănăstirea Sf. Pimen cel Mare (prăznuit în 27 august). De la numele acestei mănăstiri, mănăstirile din sălbăticie au început să se numească schituri, unde călugării se nevoiau în viață sfântă, în tăcere și însingurare. Sf. Ioan era un călugăr blând, smerit și muncitor. El a venit la acea mănăstire împreună cu fratele său, Daniel.
Odată, Sf. Ioan i-a spus fratelui său mai mare că i-ar plăcea să nu-și mai facă griji pentru ce mănâncă sau cu ce se îmbracă și să poată trăi ca îngerii din ceruri. Daniel l-a lăsat să meargă în pustie ca să se lupte cu ispitele. Lepădându-și hainele, într-o noapte foarte rece, Ioan și-a părăsit chilia și a plecat. Însă după o săptămână, foamea l-a mânat înapoi. Ajungând la ușa chiliei, Ioan a început să bată. "Cine-i acolo?" a întrebat Daniel. "Eu sunt, Ioan, fratele tău." Daniel însă i-a răspuns, "Ioan a devenit înger, el nu mai este printre oameni." Ioan a continuat să bată însă Daniel i-a dat drumul înăuntru abia dimineață. Apoi i-a spus: "Tu ești bărbat și ca să mănânci, trebuie să muncești." Sf. Ioan a plâns cu amar și și-a cerut iertare.
După ce și-a învățat lecția, Sf. Ioan s-a dus la Sf. Pimen, cunoscut pentru caracterul său hotărât, cerând îndrumare și promițând că va asculta tot ce-i va spune să facă. Ca să-i încerce răbdarea, Sf. Pimen i-a dat să facă o ascultare mai neobișnuită, și anume să care apă și să o picure pe un băț uscat până acesta, după trei ani a înfrunzit și a rodit. Părintele a luat din fructele bogate și le-a dus fraților, spunând: "Luați și mâncați din roadele ascultării".
Mai târziu, avva Ioan a devenit el însuși îndrumător al multor oameni pe drumul mântuirii, printre care era și Sf. Arsenie cel Mare (prăznuit în 8 mai) și Sf. Taisia (prăznuită în 8 octombrie).
Sf. Ioan a fost cel care a scris Viața Sf. Paisie cel Mare (prăznuit în 19 iunie).
Sfinții Eftimie și Neofit, fondatorii Mănăstirii Dochiariu din Muntele Athos, un unchi și nepotul său, aparțineau aristocrației bizantine de cel mai înalt rang. Sf. Eftimie, pe când era încă în lume, a fost prietenul Sfântului Atanasie din Muntele Athos (pe care îl prăznuim în 5 iulie), devenind ulterior novice și discipol al acestui mare ascet. Pentru dragostea curată față de frați, pentru blândețea și nevoirea de a duce o viață sfântă, Sf. Atanasie i-a încredințat călugărului funcția de administrator, pe care acesta a îndeplinit-o ca și când Însuși Domnul i-ar fi dat-o spre împlinire.
Sf. Eftimie împreună cu alți călugări s-au stabilit în localitatea Dafni, unde au întemeiat o mănăstire în cinstea Sf. Nicolae, numită Docheiariou pentru a aminti de ascultarea sa. Călăuzindu-i pe frații mai tineri, Sf. Eftimie i-a învățat pe călugări despre importanța trezviei și atenției la tulburările sufletului, explicîndu-le că lupta creștinilor, după cum spune Sf. Apostol Pavel, "nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh". (Efes. 6:12).
Însă saracinii au tulburat viața liniștită a mănăstirii și pe când călugării stăteau ascunși în pădure ca să-și salveze viețile, dușmanii au ras mănăstirea din temelii.
Sf. Eftimie nu și-a pierdut încrederea și mănăstirea a fost reconstruită. Sf. Neofit, pe când se afla în lume, era însoțitorul împăratului Nichifor Focas (963-969). După moartea părinților săi, acesta s-a dus în Muntele Athos, fiind tuns la mănăstirea unchiului său, Eftimie. Înainte de moartea sa, Sf. Eftimie a lăsat administrarea mănăstirii în mâinile nepotului său.
Sub îndrumarea spirituală a Sf. Neofit mica mănăstire a devenit lavră și datorită donațiilor făcute de împăratul Nichifor, la solicitarea sfântului. Sf. Neofit s-a învrednicit să devină "protos" (mai-marele Consiliului Părinților din Sf. Munte), rămânînd acolo timp de mai mulți ani. După renunțarea la funcția din cadrul Consiliului, în ultimii săi ani de viață, Sf. Neofit s-a întors la Mănăstirea Dochiariou, unde s-a dus în pace la Domnul.
Sfântul Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8 noiembrie 1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole și ctitor al mănăstirii "Sfânta Treime" din insula Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe, comemorarea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie.
Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara. Părinții săi, Dimos și Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze și să se școlească.
În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios ca să predea ca învățător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui creștin bogat din insulă și cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-și completeze studiile la Atena și să obțină, în 1885, o diplomă a Facultății de Teologie din capitala Greciei.
Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacă la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câțiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit și predicator, secretar patriarhal și reprezentant al său la Cairo.
Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioși. A trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, disprețuit, în mari lipsuri materiale. A rămas câțiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost numit director al școlii teologice Rizarios, care forma viitori preoți. A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.
În 1904, la cererea mai multor călugărițe, a fondat mănăstirea "Sfânta Treime" din insula Eghina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie și-a dat demisia din postul de director al școlii teologice și s-a retras în mănăstirea sa din Eghina, unde a rămas până la sfârșitul vieții.
A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an și jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.
În 1953 moaștele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moaștelor sale se face în ziua de 3 septembrie.
Câțiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul și l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.
*
Viața sfântului Nectarie din Eghina, episcop de Pentapolis (după Sinaxarul Parintelui Macarie de la Mănăstirea Simonos-Petras, Muntele Athos)
Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în Selibria (Tracia), din părinți săraci dar credincioși pioși : Dimos și Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez numele de Anastasie, el dovedi încă din copilărie o mare milă și o înclinare profundă pentru studiu. Cum mama sa îl învăță Psalmul al 50 lea, lui ii plăcea să repete versetul : "Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale" (Psalmii 50 :15). Primind în țara sa primele noțiuni de învățătură, fu trimis de către părinții săi la Constantinopol pentru a-și continua educația, lucrând în același timp ca angajat într-un magazin. Tânărul băiat ramase atunci insensibil tulburărilor vieții mondene, preocupându-se zi și noapte doar de clădirea înlăuntrul său a omului interior după chipul lui Hristos, prin rugăciune și meditație asupra scrierilor Sfinților Părinți. La vârsta de 20 de ani părăsi Constantinopolul pentru a deveni învățător in insula Chios. Acolo încuraja cu multa sârguința pe tineri și pe săteni întru milostenie și virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul însuși al vieții sale de privațiune și rugăciune. Dorindu-și de mult să îmbrățișeze o viață asemeni Îngerilor, deveni călugăr sub numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în renumita mănăstire din Nea-Moni. Căutând doar lucrurile de Sus, model de blândețe și supunere, se făcu îndrăgit de toți frații din comunitate și deveni Diacon un an mai târziu. Prin generozitatea unui locuitor pios din insula, apoi prin protecția Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu să își continue studiile la Atena și să obțină diploma Facultății de Teologie. În 1885 ajunse la Alexandria unde la puțină vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al Pentapolisului (fosta dioceză corespunzând Libiei superioare). Predicator și secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. În ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa și știa să comunice turmei sale spirituale sârguința pentru virtuțile Evangheliei. Dragostea și admirația pe care i-o purta poporul se întoarseră însă împotriva lui. Împinși de diavol, unii membri ai Patriarhiei, invidioși pe succesele sale, îl calomniară, spunând ca ar căuta să își atragă favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum Sfântul nu încerca să se justifice, ci își punea încrederea in promisiunea lui Hristos care spune : " Fericiți veți fi când va vor ocărî și va vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind, din pricina mea" (Matei 5:11); el fu alungat din scaunul său și se îmbarcă pentru Atena unde se trezi singur, neștiut, disprețuit și lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele, căci nu știa să păstreze nimic pentru sine și își împărțea săracilor puțina sa avuție. Abandonând proiectul inițial de a se retrage în Muntele Athos, blândul și umilul urmaș al Domnului nostru Isus Hristos, preferă - în favoarea mântuirii aproapelui său - să sacrifice dragostea sa de a se retrage în singurătate. Rămase câțiva ani ca predicator (1891 - 1894), apoi fu numit director al școlii ecleziastice Rizarios, destinată pregătirii viitorilor Preoți. Profunda sa cunoaștere a Scripturilor, a Sfinților Părinți și chiar a științelor profane, precum și autoritatea sa plina de blândețe orientată către oameni aveau să îi permită să insufle în scurt timp acestei instituții o înalta calitate intelectuală și morală. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea și lecțiile Pastoralei, dar nu înceta totuși să își trăiască programul de ascet, de meditație și de rugăciune a unui călugăr, adăugând la acestea înaltele funcții de predicare și de oficiere regulată a Sfintelor Taine, în sânul școlii dar și în regiunea din jurul Atenei.
Nectarie păstra însă în adâncul inimii sale o dragoste arzătoare pentru liniștea și pacea vieții din mănăstiri, de aceea profita de dorința exprimată de câteva din fiicele sale spirituale pentru a se retrage din tulburările vieții mondene și să pună bazele unei mănăstiri feminine în insula Eghina (între 1904 și 1907).
In ciuda nenumăratelor griji și dificultăți, Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viață cenobitică scrupulos fidelă spiritului Sfinților Părinți. Își consuma fără măsură forța trupului și cea morală pentru instalarea clădirilor, pentru oficierea Slujbelor și pentru conducerea spirituală a fiecăreia din ucenicele sale. Putea fi văzut adesea lucrând grădina, îmbrăcat cu o sutana ca vai de ea, sau când dispărea ore întregi, era ușor de ghicit ca se închisese în chilia sa pentru a-și înălța mintea spre Dumnezeu, fixând-o în inima sa pentru a gusta astfel dulceața Sfântului Nume al lui Hristos. Deși fugea de orice contact cu lumea și își limita cu strictețe vizitele la mănăstire, renumele virtuților sale și a harurilor pe care i le dăduse Dumnezeu se răspândiră în întreg ținutul, iar credincioșii veneau la el, atrași ca un metal de magnet. Vindeca pe numeroși laici și călugărițe de bolile de care sufereau, făcu să vina ploaia peste insula care suferea de secetă. El ușura, mângâia, încuraja... Era totul pentru toți, putând să facă totul întru Hristos care sălășluia în el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al Sfinților și al Maicii Domnului iar aceștia i se arătau adesea în timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. În ciuda dificultăților care au urmat primului război mondial, el interzise cu strictețe călugărițelor sale să facă provizii de hrană și ordonă să fie împărțit săracilor surplusul lor, încredințându-se de pe o zi pe alta milei lui Dumnezeu. In afară acestor sarcini, Nectarie găsea timp să redacteze un mare număr de lucrări de teologie, de morală, de istorie a Bisericii pentru confirmarea Bisericii din Grecia în Sfânta Tradiție a Părinților, adesea ignorată în vremea aceea din cauza influențelor apusene. Trăind deci ca un Înger în trup și făcând să strălucească în jurul său razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de suferit calomnii și acuzații nedrepte asupra mănăstirii sale, din partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste încercări cu răbdarea lui Hristos : fără un murmur și fără revoltă. Atunci fu atins de o dureroasă boala timp de peste un an și jumătate. El îi mulțumea lui Dumnezeu că îl încerca astfel și se străduia să țină în secret durerea până cu puțină vreme înaintea morții sale. După un ultim pelerinaj la o icoana a Maicii Domnului, situată nu departe de mănăstire, el anunță ucenicilor săi plecarea sa la cer și fu transferat într-un spital din Atena, unde după 50 de zile de suferințe, pe care le suporta cu o răbdare care îi stupefia pe toți cei din jurul său, își dădu sufletul în pace lui Dumnezeu (pe 8 noiembrie 1920). Credincioșii din Eghina, ucenicii săi și toți Creștinii care îl cunoscuseră plânseră pierderea blândului și compătimitorului ucenic al lui Hristos, care toată viața suportase calomnia, persecutările și nedreptele acuzații, luând ca model Dumnezeiasca Pătimire a Stăpânului său. Dar Dumnezeu îi dădu slava în schimb și, imediat după odihna sa, Minunile au început să apară și continuă în fiecare zi și acum pentru cei care se apropie cu încredere de Moaștele sale sau care se încred puternicei sale mijlociri.
Trupul Sfântului rămase ca prin minune neatins de vreme timp de 20 de ani, degajând o mireasmă cerească și delicată. În 1953, când fu în sfârșit dispersat după legile naturii, se procedă la mutarea Moaștelor (3 septembrie) sale și se constată atunci ca același parfum se degaja cu putere. De atunci nu a încetat să își bucure credincioșii care se apropiau de aceste prețioase rămășite, dându-le încredințarea ca Sfântul Nectarie a găsit calea către Dumnezeu, în casa Sfinților. Cultul său a fost recunoscut oficial în 1961 iar povestea minunilor sale nu încetează să fie scrisă în fiecare zi. Mormântul său, la Eghina, se numără printre pelerinajele cu cea mai multă lume în Grecia.
Tot în această zi, pomenirea sfinților mucenici Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat.
Acești patru mucenici au pătimit pe vremea împăratului Dioclețian (284-305). Ei au fost neîntrecuți meșteri în arta cioplirii și sculpturii în marmură., fiind conducătorii unui vestit șantier de acest fel, la Smirnum. Datorită lucrărilor de calitate ce se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia acestor meșteri. Însă, din cei peste 600 de lucrători care se aflau pe acest șantier, mulți erau păgâni, care nu vedeau cu ochi buni viața religioasă a creștinilor de aici. Aceștia obișnuiau să-și facă semnul Sfintei Cruci ori de câte ori începeau sau terminau o lucrare, deoarece erau convinși că numai prin puterea și ajutorul lui Dumnezeu erau în stare să facă tot ceea ce făcuseră până atunci.
Printre acești creștini se aflau și cei patru sfinți, care primiseră Taina Sf. Botez din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, ce se afla surghiunit în ținutul Iliricului. Acești 4 mucenici, datorită râvnei lor duhovnicești, au reușit să atragă la creștinism pe un alt om, pe nume Simpliciu, care s-a încreștinat și el. Imediat, păgânii cei invidioși i-au pârât pe cei 5 meșteri la împărat, acuzându-i că aceștia conduc lucrările prin superstiție și magie și că nu vor să știe decât de credința în Hristos. Auzind acestea, împăratul nu a luat nici o măsură împotriva lor, dar acuzatorii au spus că ei nu vor să sculpteze chipul zeului Asclepios, un zeu socotit vindecător de către împărat. Cei 5 mucenici au confirmat că "În toate ne-am arătat ascultători, împărate, dar chipul acestui zeu nu vrem și nu putem să-l facem". Împăratul însă, nu s-a supărat și a trecut cu vederea neascultarea acestor meșteri, spunând că nu-i pasă cine va face statuia, dar că aceasta trebuie terminată. Așa s-a și întâmplat, statuia fiind terminată de alți meșteri. Când împăratul a venit să vadă statuia terminată, el a crezut că totuși cei 5 au realizat statuia, dar partida păgânilor s-a năpustit cu ură asupra lor, acuzându-i iarăși cu cuvinte dușmănoase. Împăratul, văzând tulburarea ce s-a iscat, i-a încredințat pe cei 5 meșteri unui dregător cu numele de Lampadie, ca să facă cercetări și să liniștească lucrurile. Acesta le-a poruncit să aducă cinstire și jertfe zeilor, dar meșterii nu au vrut. Ca atare Lampadie i-a arestat și închis în temniță, după care a asmuțit mulțimile păgâne împotriva creștinilor. S-au iscat răscoale și bătăi, iar în timpul uneia dintre ele, însuși Lampadie a fost omorât.
Auzind aceasta, împăratul s-a temut ca nu cumva rudele mortului să pornească o răscoală generală, și ca atare s-a decis să termine cu cei 5, dând ordin ca aceștia să fie închiși de vii în sicrie de plumb și să fie aruncați în apele fluviului Sava. Auzind această veste, va muri de supărare și episcopul Chiril, care se afla și el închis în temniță. După câteva zile, un creștin cu numele de Nicodim a scos sicriele din apă și a avut grijă de înmormântarea osemintelor sfinților.
Calendarul roman din anul 354 amintește de pomenirea lor, la data de 9 noiembrie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox.