Cand buzele vorbesc de bine, iar inima taie si spanzura

Lauda este un mare duşman al omului, deoarece poate arunca omul în mândrie, şi din cauza mândriei acesta să-şi piardă sufletul. „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeţi”; „cu gura lor mă binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau” (Psalmii 54, 24; 61, 4), ne spune Proorocul David despre buzele viclene care pot rătăci sufletul nostru.

Însuşi diavolul, în multe arătări ale sale, îl lăuda pe cel căruia i se arăta în chip de înger, iar dacă cel în cauză nu se smerea, căderea era mare. Săgeţi şi blesteme să fíe pentru noi laudele, însă felul în care ne comportăm când le auzim poate fi diferit în funcţie de gravitatea cazului. Astfel, putem să dăm un răspuns cu smerenie, când aceasta întrece măsura, dar putem şi să nu răspundem nimic în alte cazuri, gândindu-ne, cu smerenie, că nici nu suntem în stare să dăm un răspuns potrivit şi sigur, necrezând nici noi ceea ce spune cel care ne aduce laude.

În rest, faptele vorbesc, iar cuvintele sunt de prisos, iar ca să lauzi pe cineva în faţă, de multe ori este nepotrivit. Mai bine ar fi să certăm cu blândeţe, iar după ce cel în cauză nu mai este, atunci să-i aducem cuvinte de laudă.

(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 76)

Categoria: Articole

Cautare: