Cand inima Domnului se uneste cu inima omului ‒ frica cea buna de Dumnezeu

Frica lui Dumnezeu nu are hotar pe pământ. Iar când ne temem de El cum se cuvine, cu credinţă şi cu dragoste, ne facem moştenitorii vieţii Sale, precum cântăm în Prochimenul Mare: „Dat-ai moştenire celor ce se tem de Numele Tău”. Avem nevoie de frica lui Dumnezeu, aşa cum avem nevoie şi de mustrarea Lui, pentru ca duhul nostru să ardă neîncetat de dragostea Sa, iar viaţa Lui să devină a noastră nu numai aici pe pământ, ci şi în veacul viitor.

Dreptul din credinţă va fi viu, iar noi vom fi număraţi împreună cu drepţii numai dacă vom reuşi să păstrăm până la sfârşit minunea unirii noastre cu Hristos. De asemenea, ne putem numi drepţi atunci când credinţa noastră, care de acum „este lucrătoare prin iubire desăvârşită” (Galateni 5, 6), adânceşte zi de zi cunoaşterea şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Atunci inima Domnului se uneşte cu inima omului pentru veşnicie şi omul cântă o cântare pururi nouă Stăpânului şi Izbăvitorului său. Astfel „săvârşim sfinţenie în frica lui Dumnezeu” (II Corinteni 7, 1) şi împlinim scopul pentru care El ne-a adus din întunericul nefiinţei la viaţă şi la cunoaşterea Lui.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, p. 95)

Categoria: Articole

Cautare: