Candela care s-a aprins singura in noaptea de Inviere ‒ Pocainta unui pacatos si bunatatea lui Dumnezeu

Un sihastru stătea în munte şi sporise în frica lui Dumnezeu, la locul acela, în părţile marelui Antonie. Și mulţi se foloseau din cuvintele lui și din fapte. Deci, aşa aflându-se el, l-a pizmuit vrăjmaşul împotriva tuturor faptelor lui cele bune şi i-a strecurat în minte una ca aceasta: luând frica lui Dumnezeu, nu ți se cade ţie să-ţi slujească alţii, nefiind tu vrednic ca să slujeşti altora; ci te scoală de-ţi slujeşte măcar ţie însuţi. Drept aceea, dar, să mergi şi să-ţi vinzi coşniţele tale în cetate şi să-ţi cumperi cele trebuincioase ţie, apoi să te întorci la linişte şi să nu pui această greutate asupra nici unuia. Însă aceasta îl sfătuia pe dânsul înşelătorul, pizmuindu-i liniştea lui, îndeletnicirea cea bună spre Dumnezeu şi spre folosul multora, pentru că, de pretutindeni, vrăjmaşul se sârguieşte a ne vâna.

Deci, el care fusese cândva minunat, vestitul şi lăudatul pustnic, ca la un gând bun supunându-se, a ieşit din chilia sa. Dar nu era iscusit întru cele multe meşteşugiri ale diavolului; că mult vorbind cu o femeie, şi aflându-se într-un loc pustiu şi urmărit de diavolul, din neluare aminte, a căzut cu dânsa în păcat. Apoi, îndată, aducându-şi aminte că s-a bucurat vrăjmaşul de căderea lui, a căzut întru deznădejde, de vreme ce întrista pe Duhul Sfânt, pe îngeri şi pe Sfinţii Părinţi, dintre care mulţi prin cetăţi au biruit pe vrăjmaşul. Şi se întrista de acestea foarte, neaducându-şi aminte că Domnul gata este să dea putere celor ce nădăjduiesc spre Dânsul şi, uitând de tămăduirea greşelii, voia să se arunce pe sine spre moarte, în repejunea râului, spre desăvârşita bucurie a diavolului. Dintr-o mare durere sufletească ca aceasta, i-a slăbit şi trupul. Şi, de nu i-ar fi ajutat lui Milostivul Dumnezeu, ar fi murit fără de pocăinţă, spre bucuria dracilor. Însă, mai pe urmă, venindu-şi întru sine, gândea cum ar putea să arate mai multă osteneală în pocăinţă şi în grea pătimire, ca să milostivească pe Dumnezeu, prin lacrimi şi prin tânguire. Deci, s-a dus iarăşi la chilia sa și, zăvorându-si uşile, a început a plânge, aşa cum ar plânge deasupra unui mort, şi a se ruga lui Dumnezeu, postind şi priveghind cu sârguinţă, până şi-a topit trupul său de tot. Iar fraţii, după obicei, au început a veni la dânsul, pentru folosul lor şi băteau în uşă. Iar el le răspundea: „Nu veţi putea deschide, pentru că am dat făgăduinţă lui Dumnezeu, ca să mă pocăiesc un an”. Şi le zicea: „Rugaţi-vă pentru mine, nevrednicul”. Iar altceva nimic nu le răspundea, ca să nu se smintească aceia, auzind de căderea lui în păcat, pentru că era la dânşii cinstit foarte şi mare între călugări.

Deci s-a împlinit anul, pocăindu-se cu dinadinsul. Iar spre ziua Paştilor, în noaptea Învierii, întocmind o candelă dintr-un vas, a îngrijit-o şi a umplut-o cu untdelemn şi încă de seara a început să se roage, zicând: „Îndurate şi Milostive Doamne, Cela ce voieşti ca să se mântuiască toţi păcătoşii şi la cunoştinţa adevărului să vină, la Tine am scăpat, Mântuitorule al sufletelor noastre. Miluiește-mă pe mine, cela ce mult Te-am mâniat şi spre bucuria vrăjmaşului multe rele am făcut şi iată că mort sunt, ascultând la vrăjmaşul. Iar Tu, Cela ce pe cei necuraţi şi nemilostivi îi miluieşti, înveţi a milui pe aproapele, milostiveşte-Te spre a mea smerenie, că nimic nu este cu neputinţă la Tine, că lângă iad s-a pogorât sufletul meu. Fă milă cu a Ta zidire, că Bun eşti, Cela ce în ziua învierii celei de apoi vei ridica trupurile cele risipite şi topite, auzi-mă pe mine, că a slăbit sufletul meu şi mi s-a topit ticălosul meu trup, pe care l-am spurcat, dar m-am lipit spre frica Ta şi, sculându-mă, am îndrăznit a schimba păcatul în pocăinţă. Două păcate am: căderea şi deznădăjduirea. Înviază-mă pe mine, cel sfărâmat. Şi porunceşte ca din focul Tău să se aprindă această candelă, ca, aşa, să primesc încredinţare de milostiva Ta iertare, cea cu îndurare. Apoi, în cealaltă vreme a vieţii ce-mi vei dărui, voi păzi poruncile Tale şi frica Ta nu o voi părăsi. Ci mai cu dinadinsul decât până acum Îţi voi sluji Ţie”.

Şi, acestea zicând în noaptea Sfintei Învieri, cu lacrimi multe grăind, s-a sculat ca să vadă de i s-a aprins candela. Şi, văzând că nu i s-a aprins, iarăşi căzând cu faţa la pământ, se ruga Domnului, zicând: „Ştiu Doamne, că după nevoinţa mea era să fiu încununat, dar, nepăzindu-mi eu cărările mele, m-am tras mai mult spre dulceaţa trupească şi m-am aruncat în munca celor necuraţi. Deci, milostiveşte-te, Doamne, că, iată, iarăşi mărturisesc bunătăţii Tale păcatul meu cel rău înaintea tuturor îngerilor şi drepţilor şi, de nu s-ar sminti oamenii, apoi şi înaintea a toată lumea aş mărturisi căderea mea în păcat. Miluieşte-mă pe mine, cel ce mă mărturisesc Ţie, ca şi pe alţii să-i învăţ, Doamne, înviază-mă pe mine”.

Aşa, de trei ori rugându-se, a fost auzit. Şi sculându-se, şi-a aflat candela luminos arzând şi s-a bucurat mult întru nădejde, că i-a dat lui adeverire Dumnezeu. Și se minuna de darul lui Dumnezeu cel atât de mare şi de milostiva Lui iubire de oameni. Și se veselea cu Duhul că l-a încredinţat pe el Dumnezeu de iertarea păcatului său, auzindu-i smerita lui rugăciune şi zicea: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că în această vremelnică viaţă m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin semnul acesta mare şi nou, dându-mi mie îndrăzneala către Tine. Că ierţi, cu milostivire, sufletele cele zidite de Tine!”.

(Proloagele, volumul I, Editura Bunavestire, pp. 482-483)

Categoria: Articole

Cautare: