CANONISIREA

CANONISIREA

245. - Canonisirea este totalitatea mijloacelor folosite de duhovnic pentru a indeparta pe cel pacatos, in conformitate cu legea Domnului. Aceasta indreptare e| trebuie sa o dovedeasca prin fapte sufletesti si trupesti, care aduc vindecarea si impacarea lui cu Dumnezeu (Num. 12, 15; I Cor. 5, 1-3; II Cor. 2, 6-11). Duhovnicul are putere de a lega si dezlega numai in conformitate cu legea Domnului (Ioan 20, 23; Matei 18, 18). Prin legatura canonisirii celei drepte, omul se vindeca de pacate; prin dezlegarea pentru impartasanie, omul se desavarseste intru mantuire (Matei 5, 48). Canonisirea trebuie sa fie data numai in conformitate cu legea Domnului, care ne este data in Sfanta Scriptura, canoanele bisericii si povatuirile sfintilor parinti, caci altfel, ea nu ar aduce nici un folos, ba chiar devine primejdioasa pentru sufletul penitentului si mai ales a duhovnicului: “Vai de cel ce face slujba Domnului in nepasare” (Ier. 48, 10). Prin calcarea legii, necinstiti pe Dumnezeu, caci din pricina voastra se huleste numele Domnului printre neamuri (Rom. 2, 23-24; II Regi 12, 14; is. 52, 5; Ier. 13, 9-10; Matei 7, 22-23; 12,4345; Luca 24, 26). Omul duhovnicesc poate judeca totul, dar pe el nu-l poate judeca nimeni (I Cor. 2, 10-16; I Tes. 5, 21; I Ioan 4, 1; Prov. 28, 5). Duhovnicul trebuie sa aiba intotdeauna in minte cele spuse de Domnul: “Nu pot face de la mine nimic, dupa cum aud, (in legea Domnului) judec si judecata mea dreapta este, pentru ca nu fac voia mea, ci voia Celui care m-a trimis” (Ioan 5, 30) ca duhovnic (Sf .Gr. Nisa 1)

246. - La fiecare pacat, duhovnicul trebuie sa dea canon, potrivit cu intelegerea, starea sanatatii, posibilitatea materiala si familiala, cu slujba sau indeletnicirea, pregatirea culturala, felurile pacatelor spovedite si evlavia intru pocainta a penitentului, aplicand canonisiri potrivite, care sa duca la indreptarea si intarirea duhovniceasca. Canonisirea prea aspra duce la deznadejde (II Cor. 2, 5-11), iar, cea prea ingaduitoare, duce la incurajare spre pacat si astfel, duhovnicul in loc sa indrepte, mai rau strica. “Unii ca acestia, leaga in chip usuratic ranile fiilor poporului meu, zice Domnul spunand: pace, pace, dar pacea Domnului nu exista” (Ier. 8, 11). Canonisirea trebuie sa se faca numai dupa legea Domnului, caci duhovnicul nu judeca dupa legile facute de el, ci este sluga si ispravnic pus de Domnul pentru mantuirea sufletelor, care este obligat sa implineasca poruncile Stapanului sau. Duhovnicul trebuie sa puna inaintea celui pacatos calea vietii si calea mortii aratata numai si numai de legea Domnului, iar nu de inchipuirea sau pacatele sale, prin care ar voi sa aprecieze pe ale altuia (Ier. 21,8; Simeon al Tes. IX, 72).

247. - Cel ce nu s-a stapanit in tinerete, cu greu se va putea indrepta la batranete, in care stare pacatul il va parasi pe el, lasandu-l pustiu, iar nu el pe pacat, ca sa devina om imbunatatit sufleteste. Astfel, de exemplu, in cuget va curvi, desi in fapte va deveni neputincios, care lucru se va cunoaste din vorbele murdare, din placerea de a discuta despre sexualitatea plantelor, animalelor etc. Va privi pe altii cu pareri si vorbe banuitoare, indemnandu-i la pacate, va recomanda sa se citeasca romane pacatoase si se va desfata cu inchipuirea pacatelor de odinioara, caci cum ii vor fi ideile ii vor fi si faptele. Rautatea veche, bunatatea noua, nu se mai poate face decat numai prin exceptia planurilor iconomiei providentiale (Luca li, 24- 26; 17, 1-6; 19,1-10; Ioan 5, 14; Sf. Maria Egipt.). De aceea s-a prevazut trepte de penitenta intr-un timp mai mult sau mai putin indelungat, ca sa se poata alege bine adevarata pocainta de cea falsa si fatarnica (I ec. 12; III ec. 5; IV ec. 16; Ancira 5; Cart. 6; Sf. Gr. Nisal).

248. - Canonul nu trebuie sa se dea numai dupa multimea, pacatelor, ci mai ales dupa vointa pacatosului de a se indrepta. De multe ori dorinta prea mare a duhovnicului de a reface ceea ce a stricat, mai mare paguba face si, in loc sa ridice ceea ce este cazut, mai rau il distruge. Astfel, cei ce sunt bolnavi si molesiti, cei dedati la. placerile lumesti si cei stapaniti de mandria puterii lor sociale, putini se gandesc la pacatele lor si numai cu incetul se vor izbavi de povara lor. Duhovnicul care doreste sa-i indrepte deodata, i se poate intimpla sa nu obtina nimic. Sufletul care a cazut in nesimtire duhovniceasca, cand i se face cunoscut, marimea si multimea pacatelor sale cade in deznadejde, nu mai asculta de sfaturile bune, nu se mai teme de amenintare, si nu se mai hotaraste sa faca faptele indreptarii, ci devine mai rau decat cetatea de care zice proorocul: “Fata ta este ca a unei curve si nu le mai rusinezi de nimic”. De aceea, duhovnicul are trebuinta de multa stiinta si pricepere ca sa patrunda toate inclinarile sufletului omenesc. Uneori, multi cad in nebunie si deznadejde, neputind suporta doctoria prea amara a canonisirii, iar altii, nefiind canonisiti potrivit cu canonul lor, isi neglijeaza sufletul, se dau si mai mult la pacate, facandu-se si mai rai. De aceea, duhovnicul trebuie sa tina seama de toate acestea, sa chibzuiasca bine si sa intrebuinteze toate mijloacele ca sa obtina rezultatul adevaratei vindecari - Sf. Ioan Hrisostom, Sint. At. IV, 387.

249. -”Leaga bine pe cel pacatos, pana ce se va impaca cu Dumnezeu. Nu-l lasa nelegat ca nu candva sa fie legat de dreapta judecata a lui Dumnezeu. Daca il voi lega eu, Dumnezeu nu-l mai leaga, iar daca nu-l voi lega eu, atunci il asteapta legaturile cele nedezlegate. “Ca daca ne-am judecat pe noi insine, nu am mai fi judecati de nimeni” (I Cor. 11, 31). “Deci, sa nu crezi ca aceasta este o cruzime si o neomenie, ci ea se naste din bunatate si din dorinta de vindecare si a bunei griji. Dar vei zice, ca i s-a dat un timp destul de lung ca pedeapsa. Cat timp? Un an, doi sau trei? Dar eu nu caut la multimea timpului sau anilor, ci la indreptarea sufletului… Daca cel pacatos s-a smerit, daca s-a pocait, atunci s-a facut totul; daca nu este aceasta, apoi timpul cel indelungat nu foloseste la nimic. Caci noi nu cautam daca rana a fost legata un timp mai indelungat, ci daca legatura a folosit la ceva. Daca a folosit si intr-un timp mai scurt, sa n-o mai pui, iar daca n-a folosit la nimic, atunci pune-o si dupa zece ani! Aceasta, sa-ti slujeasca de hotar pentru dezlegarea ranei: Dobandirea spre viata vesnica si vindecarea celui legat de pacate” -Ioan Hrisostom, I Cor. Om XIV.

250. - Dezlegarea imediata se intemeiaza pe faptul ca marturisirea insasi este o canonisire. Duhovnicul, oricata pregatire ar avea, nu poate patrunde si aprecia toate ascunzisurile faptelor trecute si viitoare ale penitentului. Aceasta rezerva a constiintei sale il face pe duhovnic sa imparta povara pacatelor in trei: o parte sa o lase in seama milostivirii lui Dumnezeu, “care este plin de mila si indurare, zabavnic la manie, plin de bunatate si blandete, care-si tinde mila sa pana la mii de neamuri, iarta pacatele si nelegiuirea, dar nu socoteste pe cel vinovat ca pe un nevinovat si ,pedepseste nelegiuirea parintilor (care se trasmite prin educatie) in copii si nepoti pana in al patnilea neam” (Exod. 34, 6-7). Iar Solomon, zice: “Sa miluiesti pe toti, ca toate le poti si le treci cu vederea pacatele oamenilor pentru ca ei sa aiba timp de pocainta” (intelep. 11, 23). O alta parte a pacatelor, duhovnicul o ia asupra sa, in virtutea puterii sale de a lega si dezlega oaia cea ratacita, rugandu-se ca Moise: “Doamne iarta-i pacatele, iar daca nu, sterge-ma din cartea celor vii”… (Exod. 32, 32; Rom. 9, 1-3). A treia parte, ramane in seama constiintei penitentului de a se indrepta ca fiul cel pierdut, sau a continua ca Iuda. De felul cum penitentul isi va curati partea sa de pacate, adica va face tot ceea ce va putea, el se va folosi de rugaciunile bisericii si a harului iertarii dat lui prin taina spovedaniei, “caci in lege este dreptarul constiintei depline si a adevarului” (Rom. 2, 20), pentru mantuirea sufletului sau. - Fara indreptare, nu poate sa existe iertare (I Tim. l, 7; iez. 4,18; ILT, 322).

251. - In chip exceptional, duhovnicul aplica amanarea dezlegarii celor ce au o situatie complicata cu mult feluritele pacate, pentru care duhovnicul nu poate gasi imediat solutionarea potrivita cu legea Domnului si cu situatia penitentului, in asa fel ca nici legea, sa nu fie nesocotita, sau exagerat aplicata, si nici penitentului sa nu i se ceara nici prea mult nici prea putin (Luca 12, 40; 13, 1-5). De asemenea ea se aplica celor nesinceri si sovaielnici ca niste invechiti in rele, precum si celor ce-si justifica pacatele cu viclenie si rea credinta, ca niste pui de napirci (Matei 3, 7; 12, 33-37; 23, 32-26). Unii ca acestia trebuiesc sfatuiti cu blandete, dar hotarat, pentru ca ei ori sa se indrepteze ori sa nu mai incurce lumea, caci, mai rau, vor fi OSanditi (II Cor. 26, 20-22; Ier. 15, 1-2; F. Ap. 13, 8-11; I Tim. 1, 18-20). Aceasta amanare poate sa) varieze de la cateva zile pana la mai multi ani, dupa cum va chibzui duhovnicul. Dupa ce se va prezenta din nou, i se va citi canoanele si documentele scripturistice, care-i osandesc purtarile, apoi daca se va constata indreptare, i se va da dezlegare conditionata de indeplinirea canonisirii pana la o noua spovedanie, si apoi dezlegare deplina. “Cine va intoarce pe cel pacatos de la ratacirea caii lui, va mantui suflet de la moarte, si va acoperi multime de pacate” (Iacob 5, 20). In caz ca nu se observa nici-o indreptare, doctrinisand pacatul, un astfel de penitent trebuie trimis la alt duhovnic, sub motiv ca nu se pricepe a-i dezlega nevoile sufletesti, si un alt duhovnic poate va fi mai priceput in a-l satisface (Luca 10,16; 11, 24-26; Matei 12,43-46). Penitentul care huleste cele sfinte, prin cuvinte si fapte, ca Iuda trebuie sa i se zica: Sa nu mai fie in tine rod in veac (Matei 21,19; V. Afurisirea).

252.- Treptele vechilor canonisiri: “Plangerea, este starea celui ce a pacatuit si este randuit sa stea in afara de usa bisericii, unde sa ceara, de la credinciosii care intra, sa se roage pentru el. Ascultarea este sederea inlauntru, langa usa din tinda (pronaosul) bisericii, unde stau cei ce au pacatuit, la urma catehumenilor, pana ce vor asculta citirea scripturilor si invataturilor si la anuntul: “Cati sunteti chemati iesiti…”, ei vor parasi biserica. Ingenuncherea este starea in ghenunchi inlauntru, langa usa din naosul bisericii, si dupa liturghia celor chemati, ieseau afara cu catehumenii. Starea impreuna este sederea la un loc cu credinciosii in naos. Ei nu ieseau cu catehumenii, ci stau la toata liturghia credinciosilor. Cea mai de pe urma stare este impartasirea cu sfintele taine” - Sf. Grigore Neocez. 11.

253. -Plangerea este ca omul cel pacatos daca greseste, sa stea in afara de biserica sau afara de curtea sau tinda bisericii si cati intra in biserica inaintea tuturor sa cada si sa-i roage plangand, cu lacrimi ca sa se roage pentru dansul, ca acela ce plange este lepadat afara de curte sau tinda bisericii, ca sa se pocaiasca atata vreme cat ii este poruncit”. “Ascultarea este ca omul cel pacatos daca greseste sa asculte dumnezeiasca Scriptura, stand langa usile bisericii, pentru ca cel ce asculta, sta in curte sau in tinda, iar in biserica nu-i este iertat si nici n-are voie, sa intre pana ce nu va savarsi poruncitii lui ani. Caderea este adica poslusania, cel ce greseste sa stea inlauntru in biserica, mai indarat pe partea amvonului, pentru ca cel ce cade, acela sta in biserica pana la sfanta evanghelie, cand zice diaconul: “Cei chemati iesiti, atunci iese si el cu cei chemati si sta afara de biserica, pana ce se sfarseste dumnezeiasca slujba”. Starea cu credinciosii este ca sta omul cu credinciosii in biserica inlauntru pana la sfarsitul dumnezeiestii slujbe, iar sfintei pricestanii nu se pricestuieste pana ce isi umple poruncita lui vreme, iar daca isi umple vremea stand cu credinciosii, atunci se invredniceste impreunarii Sfintei Taine a Preasfantului Trup si Preacuratului sange a Domnului Iisus Hristos. “Deci cu aceste patru locuri, se obarseste si se umple toata pocania. Drept aceea, cade-se episcopului sau preotilor duhovnici in toata vremea canonisirii, ori multa ori putina, tot pe aceste patru locuri s-o imparta, si asa sa curete de pacate pe acela ce se caleste si se pocaieste” - ILT, Nom. p. 328.

254. -”Canonisirea materiala a milosteniei trebuie aplicata cu multa prudenta. Duhovnicul sa nu ia el milostenia ca sa dea la saraci, ci sa trimita pe cei saraci la cel canonisit ca sa le dea bani sau materiale, ferindu-se astfel, de orice banuiala. Un adevarat slujitor al Domnului trebuie sa se fereasca si de umbra lui, fiindca cele materiale duc la ispita, si in plus duc la sminteala altora. “Duhovnicul sa nu primeasca cu usurinta a imparti milostenia celor canonisiti, ca sa nu dea pricina de defaimare si sminteala. El numai sa dea indrumari, dar sa nu ia nimic, afara de cele ce i se dau lui ca sa se roage pentru sufletul celor impovarati de pacate la slujbe si liturghii. Cel ce i-a plata pentru liturghii si nu le slujeste, vinovat este, pentru lenevire si jefuirea aproapelui ca cel ce lipseste pe fratele sau de sfintire” - Sim.Tes. IX, 73, 74.-

255. - Canonisirea clericilor trebuie sa fie mai aspra decat a mirenilor, fiindca trebuie sa fie lumina lumii prin invatatura lor si sarea pamantului prin exemplul si faptele vietii lor (Matei 5, 13-16). Pacatele, nestiute de nimeni altul decat de faptas si Dumnezeu, se vor canonisi ca si la mirenii obisnuiti, luandu-se masuri de a nu se mai repeta. Pacatele cele cunoscute, mai mult sau mai putin in public, se vor canonisi cu mult mai aspru, fiindca, prin aceasta sminteala, el a devenit festila fumeganda pe care Dumnezeu abia o tolereaza (Maici 12, 20) si sare imputita care se asteapta sa fie arucata in focul cel vesnic (Matei 5, 13), iar in ziua dreptei judecati, li se va zice ca nu va stiu pe voi (Matei 7, 21-23). Ei sunt cei ce au stiut voia Stapanului si se vor osandi mai greu decat cei nestiutori (Luca 12, 47-48; Iacob 4,17), caci nu s-a luptat pana la sange (Evrei 12,4). Sa li se citeasca cu rabdare si pentru pacatele grele sa fie trimisi la episcopul de care depind si nu la altul.

256. -”Inainte de timpul profetilor, Dumnezeu voind sa arate ca pacatele savarsite de preoti, trebuie sa primeasca o pedeapsa cu mult mai mare decat atunci cand ele ar fi savarsite de popor, a poruncit ca pentru pacatele preotilor sa se aduca o atat de mare jertfa, la fel cu aceea ce se aduce pentru un popor intreg (l.ev. 3, 4). Aceasta nu probeaza nimic altceva, decat ca ranele sufletului preotului cer o mare ingrijire, adica intr-alita cat sa fie la fel cu ingrijirile ranilor unui intreg popor. Ele n-ar cere o mai mare ingrijire daca n-ar fi si mai periculoase. Si n-ar fi asa de periculoase prin firea lor, ci din cauza demnitatii preotului, care a cutezat sa se incarce cu ele (Deut. 22). Si ce sa mai vorbesc eu de barbatii care sunt obligati sa-si indeplineasca datoria de slujitori ai bisericii, caci si fiicele preotului, care n-aveau nimic de-a face cu preotia, sufereau totusi, din cauza demnitatii parintesti, erau supuse la o mai aspra pedeapsa pentru pacatele lor. (Lev. 21, 9). Si cu toate ca pacatele lor materiale erau la fel cu ale fiicelor poporului, caci tot desfrau este si de o parte si de alta, totusi pedeapsa lor era cu mult mai aspra decat a fetelor mirence. Vezi dar, cat de convingator vrea sa ne arate Dumnezeu, ca pentru conducatori se cere o pedeapsa cu mult mai mare, decat pentru supusi. Caci cel ce pedepseste pe fiica preotului (cu moartea) cu mult mai rau decat pe altele, din pricina demnitatii tatalui ei, apoi cu atat mai rau va pedepsi pe insusi preotul mai mult decat pe mirenii simpli, cu toata dreptatea. Caci sminteala adusa de pacatele preotului, nu se margineste numai la pierderea lui insusi, ci arunca in prapastia pierzarii si sufletele celor slabi si care iau exemplul rau din faptele lui. Aceasta ne invatari Iezechiel (34, 17), cand profeteste despre judecata, intru despartirea oilor de capre” - Sf. Ioan Hrisostom - Despre Preotie, VI, 575-578.

257. -”Cei ce de la Dumnezeu au primit puterea de a lega si dezlega, trebuie sa tie seama de insemnatatea pacatului si de hotararea spre pocainta a celui pacatos, si astfel, sa dea canonisirea cea mai potrivita cu pacatul, ca nu candva sa aplice pe amandoua fara masura dreptatii in a lega si a dezlega si astfel, sa primejduiasca mantuirea celui pacatos. De obicei boala pacatului nu este simpla, ci are multe feluri si infatisari. Ea odrasleste multe vlastare ale pierzarii, din care raul se raspandeste si lateste sub toate formele, pana acolo, incat se impotriveste chiar puterii de vindecare a doctorului. Cel ce are pricepere in vindecarea duhovniceasca, mai intai trebuie, sa cerceteze starea sufleteasca a celui pacatos, daca inclina spre vindecare, sau dimpotriva, daca prin felul sau de viata, cultiva pacatul. Duhovnicul trebuie sa observe in ce chip se ingrijeste penitentul de indreptarea sa in vremea canonisirii, daca nu cumva iese ceva, care se impotriveste vindecarii sale, iar rana sufletului sau se mareste prin intrebuintarea doctoriilor aplicate ei nepotrivit, si astfel, el trebuie sa chibzuiasca necontenit asupra milostivirii iconomiei harului cu puterea de vindecare a bolnandui. Caci porunca lui Dumnezeu si toata grija duhovnicului caruia i s-a incredintat misiunea pastorala, este de a intoarce oaia cea ratacita si de a vindeca pe cea ranita de diavolul. El trebuie sa fie cu grija ca sa n-o impinga spre prapastia deznadajduirii, si nici sa slabeasca franele, care mijlocesc intoarcerea de la viata pacatoasa si de la nepasarea intru pacate. El este dator sa intrebuinteze toate mijloacele de a se impotrivi pacatului, ori prin canonisirile cele mai aspre si neplacute, ori prin cele ingaduitoare si blande si sa se sileasca a vindeca ranile pacatului cercetand roadele pocaintei aduse de canonisire si calauzind intelepteste pe omul cel chemat la fericirea cea de sus. - Deci, se cuvine ca noi sa cunoastem si sa folosim bine amandoua metodele pe a severitatii si a ingaduinta, si acolo unde una nu merge, sa aplicam pe cealalta, asa cum ne invata Sfantul Vasile” - VI, ec. 102.

259. -”…Patima lacomiei, care este mama tuturor relelor (I Tim. 6, 10) trebuie sa fie infranata, ca nimeni sa nu rapeasca cele ale altuia sau sa calce hotararile parintilor pentru castig, sau vreun cleric sa ia camata. Faptele rele, inca necondamnate de Scriptura, se vor cerceta de noi si se va hotari pedeapsa lor. Despre cele ce Scriptura a legiuit lamurit, nu ni se cade sa mai hotaram, ci numai sa le aplicam. Prin urmare, ceea ce este osandit la mireni, cu atat mai mult trebuie sa fie osandit la clerici. Intreg sinodul a zis: Nimeni nu poate lucra impotriva celor hotarate de prooroci, si de Evanghelii, fara primejduirea mantuirii sale” - Cart. 5.

260. -”Episcopul Aureliu zice: daca cineva care nu si-a indeplinit canonul primit, fiind in primejdie de moarte, ar cere dezlegare ca sa se impace cu sfintele altare spre a se impartasi, in lipsa episcopului, atunci cu buna dreptate presbiterul, poate sa ceara voie de la episcop si numai dupa dispozitiile lui, sa dea dezlegare de vechea canonisire celui ce este in pericol de moarte. Aceasta randuiala, trebuie sa o intarim ca pe o hotarare mantuitoare. Toti episcopii au raspuns: Se hotaraste ceea ce sfintia voastra crede de cuviinta sa aprobam in chip necesar” - Cart. 7.

261. -”Celor ce se pocaiesc sa li se hotarasca timpul de pocainta dupa judecata (aprecierea) episcopilor numai potrivit cu gravitatea pacatelor. Prezbiterul sa nu dea dezlegare celui ce se pocaieste fiind canonisit de episcop, fara stirea acestui episcop, decat numai in lipsa episcopului din cauza nevoilor constringatoare cu amenintarea mortii. In caz ca pacatul celui ce se pocaieste este public si cunoscut de toti, si a produs sminteala in biserica, asupra acestuia, in public inaintea usii bisericii sa i se puna mana, pentru dezlegarea si primirea in biserica” -Cart. 43.

-”Daca cineva a cazut in pacatele insirate mai sus (C, 51,73, curvie, furt, ucidere, apostasie etc.) si va arata multa sarguinta in marturisire, astfel, duhovnicul cel ce are puterea de a lega si dezlega prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, daca va face pogoramant, vazand marturisirea cea deplina si hotarata a celui pacatos, si astfel va micsora timpul canonisirii, nu se va face vrednic de osanda. Scriptura ne arata ca, cei ce se marturisesc cu o mai mare zdrobire de inima (Matei 27, 75), mai degraba se invrednicesc de iubirea de oameni a lui Dumnezeu” - Sf.Vasile 74.

262. -”Toate acestea le scriem ca sa se cerceteze bine rezultatele pocaintei, caci negresit nu dupa timpul de canonisire judecam pacatele, ci tinem seama de felul pocaintei, care este hotaratoare. Celor ce se despart cu greu de pacatele lor si vor sa slujeasca mai mult placerilor trupesti decat lui Dumnezeu, si refuza sa traiasca dupa poruncile Evangheliei, cu acestia rupem legatura duhovniciei, caci in privinta celor nesupusi si indaratnici intru pocainta, ne-am invatat cele zise: Mantuind, mantuieste-ti sufletul tau (Fac. 19, 17), prin despartirea de cel invechit in rele” - Sf.Vasile 84.

263. -”Deci, sa nu ne inselam si sa ne lasam a pieri impreuna cu cei nepocaiti, ci, temandu-ne de greaua osanda si avand inaintea ochilor ziua cea infricosata a judecatii Domnului, sa nu fim nepasatori primejduindu-ne mantuirea din pricina pacatelor straine. Daca n-am invatat nimic din poruncile cele infricosate ale Domnului, si nici nu ne-au inteleptit pedepsele cele mari, cum ca pentru pacatele noastre ne-a parasit Domnul si ne-a dat robiei…, ce avem noi comun cu cei pacatosi? Ci noi trebuie sa le aratam pacatele ziua si noaptea, in particular si in public, dar sa nu ne lasam inselati de pacatele lor, ci mai degrab sa ne rugam Domnului ca sa-i castigam si sa-i scoatem din cursele diavolului. Daca nu vom putea face aceasta, sa ne sarguim, cel putin, a ne mantui sufletele noastre de vesnica osanda, ferindu-ne de pacate straine” (I Tim. 5, 22 ; II Ioan 11) - Sf.Vasile 85.

264. -”Eu socotesc ca duhovnicilor celor ce judeca drept nu li se poate parea ca scurtarea de catre noi a timpului pocaintei n-ar fi o masura de suflet mantuitoare, caci nici parintele Vasile cel Mare si nici cei mai vechi parinti n-au stabilit pentru pacatosi vreo postire, priveghere sau metanii, decat numai oprirea de la impartasanie. Noi am socotit sa scurtam timpul de pocainta pentru cei ce se caiesc cu adevarat, si-si chinuiesc trupul, si cu intelepciunea isi schimba viata parasind rautatea invechita a pacatului. De pilda: daca cineva se invoieste sa nu bea nici vin in anumite zile, sa-i reducem un an din vremea hotarata de parinti. Deasemeni, daca ar fagadui ca se infraneaza de la carne pentru un timp, sa-i reducem inca un an; de la branza, oua, peste, ulei, pentru fiecare sa-i iertam inca un an; tot astfel, daca el vrea sa imblanzeasca pe Dumnezeu prin bogate metanii si mai ales daca dovedeste ravna si hotarare intru facere de milostenie. Daca cineva dupa pacatuire se devoteaza vietii dupa iubirea lui Dumnezeu, si traieste singuratic, socotesc ca este bine sa ia canonisire si mai scurta, caci printr-o astfel de vietuire, el stinge in viitor patimile pacatului facute in cursul vietii de pana atunci” - Ioan Post. 3.

265. -”Se cuvine a canonisi pe cineva dupa canoniconul lui Ioan Postnicul? R: Fiindca acest canonicon se foloseste de multa blandete, pe multi i-a pierdut. Din aceasta cauza, cei ce cunosc binele si se abat de la el, trebuie a se indrepta, adica a nu aplica numai scurtarea timpului, ci a aplica si conditiunile, prin care el justifica valabilitatea timpului prescurtat” - Nicoiae 11.

266. -”I. -Ce inseamna ceea ce zice Sf.Vasile in privinta epitimiilor mici: sa fie inlaturat de la binecuvantarea potrivit masurii greselii? R: Insemneaza a se lipsi cineva de binecuvantarea care se da in biserica”. -Sf.Nicotae 9.

267. -”Femeia mireanca sau calugarita sa nu se alunge din biserica (afuriseasca) pentru oarecare mari pacate, ci sa fie numai oprita de la impartasanie. Canonul 34 (Sf.Vasile) ne invata sa facem asa, din cauza ca multe femei s-au sinucis de rusine. Tot asa trebuie procedat si cu prezbiterul si diaconul potrivit acestei randuieli: Nu vei pedepsi de doua ori pentru acelasi pacat” (Num. l, 9) - Ioan Post. 46.

268. -”Duhovnicul care primeste marturisirea celor ce spun pacate multe ascunse (nestiute public), trebuie sa-i opreasca de la impartasire, dar sa nu-i opreasca a intra in biserica (ca sa se atraga atentia altora), nici sa dea in vileag (prin semne externe) cele ce stie despre ei, ci, in taina, sa-i sfatuiasca cu blandete ca ei sa staruiasca in pocainta si rugaciune, si sa le dea canonisirile ce li se cuvin, potrivit cu predispozitiile sufletesti ale fiecarui in parte” - Sf. Nichifor 28.

269. -”Daca vreun mirean isi va marturisi pacatele sale cu voia (din initiativa si ravna mantuirii), duhovnicul poate sa procedeze mai ingaduitor, dupa chibzuiala sa” (in aplicarea canoanelor, ca durata de timp, mijloace, etc, numai sa poata vindeca raul) - Sf. Nichifor 29.

270. -”Cine va lua canonisire de la duhovnicul sau, ca sa nu se impartaseasca, si se va priceslui sa se desparta de biserica trei ani, ca se cade ca cel ce leaga sa-l si dezlege. Insa de-l vor lega altii, altii sa-l dezlege, iar de se va pocai, sa-l primeasca la impartasanie, ca scris este: cine va veni catre mine, nu-l voi scoate afara”. -PBG, 115.

271. -”Preotul trebuie sa afuriseasca, cand este dupa pravila, ca sa nu se incarce cu pacate straine, ca nu este aceea rabdare, ci va fi pricina de pierzare, si nici se cuvine a fi mai milostiv decat parintii. Arhiereul sau duhovnicul, fiind stapanit de aceleasi pacate, ca si penitentul, sa nu socoteasca ca i se va ierta lui acele pacate, daca va fi ingaduitor si va usura pe cei pacatosi calcand legile Domnului. Ci pentru ale sale pacate sa ceara iertare, iar legea lui Dumnezeu s-o aplice cu dreptate. Trebuie sa fie ingaduitor numai cand pacatosul se va hotari sa se indeparteze de la rau si se va smeri intru pocainta”. -Sim.Tes. IX. 30.

272. -”… Pentru venituri si pentru agonisirile lor, multi au multa giija, iar pentru a face comoara in cer, de suflete mantuite, putina grija… impreuna cu episcopii sa se sileasca si preotii care au luat slujba aceasta prin porunca, si nu trebuie sa caute cineva catre dobanda trupeasca, care este mare paguba, nici sa invete afara de pravilele sfintilor parinti, pentru ca nu cumva sa-si ia asupra lor pacatele… Se insala cel ce i se pare ca ar fi mai milostiv decat parintii, invatand si usurand canoanele…, caci acelea sunt facute si indestulate de multi purtatori de Dumnezeu, ca sa respecte canoanele”. -Sim.Tes.v, 254.

273. -”Cel ce spala (de pacate) haina cea rupta a aproapelui cu cuvinte dumnezeiesti sau o coase prin daruri (de la Sfantul Duh), se arata ca unul care, stapan fiind, imbraca infatisare de sluga. Dar (duhovnicul) sa ia seama cel ce face aceasta, ca nu candva nefacand-o ca sluga sa-si piarda deodata cu plata sa, si cinstea puterii de stapan, (duhovnicesc) care i se cuvine, pentru slava cea desarta”. -Filoc. IV, 288, 50.

Categoria: Pravila Bisericeasca

Cautare:

CANONISIREA

Vizualizari: 1652

Id: 586

Imagine:

Share: