CAPITOLUL XIX – Despre recunostinta si despre gandurile bune

Un părinte cu discernământ şi îndrumător a spus:
Odată, o cunoştinţă a venit să mă vadă, fiind într-o stare mizerabilă. El îşi construia o casă într-un loc foarte liniştit din oraş. În curând, nişte oameni au deschis un garaj lângă casa lui. Apoi, mai în jos, a fost construită o autostradă. Vis-a-vis s-a deschis un club de noapte. În curând omul nu a mai putut să doarmă deloc.
– Ce pot să fac, părinte? m-a întrebat. Să-mi construiesc altă casă? Cum aş putea?
El avea cinci copii. Nu e uşor să construieşti altă casă.
– Ce să facem? Nu mai e odihnă pentru noi acolo.
Astfel era problema lor, încât toată familia lua calmante.
– Ascultă, binecuvântate, am spus eu. Tu nu te confrunţi duhovniceşte cu problema. Să presupunem că acolo a început un război şi eu ţi-am spus că, dacă stai în acea casă îţi voi garanta că nu ţi se va întâmpla nimic; dacă ai vrea să ieşi afară, nimeni nu te va deranja şi nici măcar o bombă nu va cădea pe casa ta. Ce-ai spune? Probabil că aceasta ar fi cea mai mare binecuvântare în asemenea situaţie. Şi ai spune: «Ce binecuvântare este aceasta, Domnul meu! Lumea întreagă este distrusă şi mie mi se garantează viaţa!». Cu siguranţă că ai considera aceasta ca o mare binecuvântare. Acum să ai alt gând bun, de această dată despre situaţia curentă şi să spui: «Mulţumesc lui Dumnezeu! Cel puţin nu sunt tancuri blindate care să meargă pe aici… vedem numai nişte maşini… nu convoaie blindate. Unii oameni merg ca să aibă grijă de afacerile lor. Nu este război! Ce binecuvântare! Mulţumesc lui Dumnezeu!». Să dai mereu mulţumire. Pentru că dacă nu gândim pozitiv şi nu avem pace înăuntru nostru, nu trebuie să ne păcălim că dacă mergem într-un loc liniştit, vom avea atunci pace. Chiar şi acolo ispitele se vor aduna în jurul nostru ca şacalii, ca să urle noaptea. De fapt, şacali adevăraţi ar putea să se adune. De ce? Pentru că întotdeauna vom avea ispite. În timpul zilei, de exemplu, dacă în locul nostru liniştit avem un copac, se vor aduna greierii. Atunci aceste ispite ne vor înşela ca să folosim un băţ, pentru a împrăştia insectele, sau pietre, pentru a îndepărta şacalii! Trebuie să înfruntăm întotdeauna orice situaţie cu gânduri bune!

***

Un părinte spunea:
Odată eram într-un autobuz. Ce situaţie! Cineva i-a cerut şoferului să dea mai încet radioul. «Avem un preot printre noi», a spus el, fiindcă mă observase. Şoferul l-a dat mai tare. Eu spuneam rugăciunea lui Iisus. Persoana care vorbise a vrut să mă ajute, dar i-am spus: «Nu mă deranjează», fiindcă mă gândeam: dacă, Doamne fereşte, ar fi fost un accident şi s-ar fi scos oamenii din autobuz – unul cu piciorul rupt, altul rănit la cap, altul plângând, şi poate chiar un copil mic rănit –, cum aş fi putut să îndur o asemenea imagine? «Mulţumesc lui Dumnezeu, mi-am spus, toţi de aici sunt bine şi pot chiar să cânte!».
Astfel zgomotul de acolo a devenit tonul de bază pentru rugăciunea mea. Ei se comportau cum doreau, iar eu mă simţeam bine.
Nu este o altă cale de a înfrunta toate situaţiile decât o atitudine pozitivă, încercând să te pui în locul celeilalte persoane. De altfel, noi încercăm adesea să avem felul nostru de a fi şi lumea devine o casă de nebuni.
Când o persoană se pune în locul alteia, lucrurile revin la ordine. Ia de exemplu o femeie bătrână şi nora sa. Cea mai tânără ar trebui să se pună în locul celei bătrâne şi să spună: «Cum aş vrea eu să fiu tratată? Când o să fiu bătrână, pisăloagă, aş vrea eu ca nepoţii mei să râdă de mine? Şi nora mea să mă certe? Mi-ar place aceasta? Deci cum ar trebui să mă comport cu soacră-mea?».
De asemenea, ar trebui să ştii că dacă cineva nu se comportă duhovniceşte, atunci legile duhovniceşti intră în vigoare şi acela va trebui să plătească pentru toate. Dumnezeu îngăduie aceasta datorită dragostei Lui, ca noi să plătim pentru toate în această viaţă!

***

Un ascet spunea:
Să ai încredere în Dumnezeu şi în părinţii tăi duhovniceşti. Fii ascultător când îţi vor cere să faci aceasta sau cealaltă şi vei fi liniştit. În timpul cât te-ai încrezut în tine ce ai câştigat? Încrederea în sine e un mare obstacol pentru harul divin.
Să nu ai încredere în raţiunea ta. Să ai gânduri smerite şi Dumnezeu, pentru smerenia ta, te va ocroti şi vei trăi bucuria şi pacea Lui. Progresul nostru duhovnicesc depinde de noi. Dacă nu facem lucrurile bune, nici marele Antonie, nici marele Varsanufie nu ne pot mântui. Dumnezeu e obligat faţă de noi când ne încredem deplin în El.
Oricine are gânduri bune e sănătos duhovniceşte.
În timpul ocupaţiei germane, copiii mici din sate trăiau cu turtă de mălai şi obrajii lor erau trandafirii, pentru că indiferent ce mâncau, totul era asimilat în sânge. Din contră, copiii oamenilor bogaţi, chiar dacă mâncau pâine bună cu unt şi marmeladă, erau palizi şi bolnavi. La fel este şi cu lucrurile duhovniceşti. Dacă gândim smerit şi curat, fără răutate, atunci vom fi sănătoşi duhovniceşte.

***

Un părinte spunea:
Hai să construim o fabrică de gânduri bune. Dacă o fabrică produce gloanţe şi o aprovizionăm cu fier, va face gloanţe. Dacă o fabrică face potire şi o aprovizionăm cu aur, va produce potire din aur. Dacă o aprovizionăm cu fier, va face potire din fier. Ce gânduri vom pune în minte, aceea vom obţine.

***

Un părinte spunea:
Durerile, necazurile, curăţă şi lustruiesc omul. Nu e nimic mai mare decât aceasta, nici chiar rugăciunea lui Iisus nu e mai mare.
Părintele Tihon spunea că rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi» valorează o sută de drahme, dar «Slavă lui Dumnezeu» valorează o mie.
Prin aceasta a vrut să spună că lauda adusă lui Dumnezeu e mai valoroasă decât orice altceva, pentru că, de multe ori, oamenii spun Rugăciunea lui Iisus când au nevoie de ceva; dar când cineva, fiind în suferinţă, Îl slăveşte pe Dumnezeu, aceasta este o nevoinţă.

***

Un ascet aghiorit, care Îl slăvea neîncetat pe Dumnezeu, spunea:
– Noi toţi suntem păcătoşi. Ar trebui să ne înfruntăm păcătoşenia. Ar trebui să ne gândim: Ce a făcut Dumnezeu pentru noi? Şi ce facem noi pentru Dumnezeu? Gândind astfel, se va sparge chiar o inimă de granit. Gândeşte-te numai: Dumnezeu m-ar fi putut face un catâr şi aş fi fost încărcat cu 150 kg de lemne de către cineva fără judecată, şi aş fi fost lovit peste cap de către săteni. Şi mi-aş fi sfârşit zilele căzând într-un şanţ, şi aş fi fost mâncat de câini, iar trecătorii şi-ar fi ţinut nasurile din cauza mirosului urât pe care l-ar fi împrăştiat stârvul meu. I-am mulţumit eu lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt? Nu, nu i-am mulţumit.
M-ar fi putut face şarpe sau scorpion. Dar Dumnezeu, din marea Sa iubire, m-a făcut om. S-a jertfit pe Sine pentru mine. Cu numai un strop din Sângele dumnezeiesc a curăţit întregul neam omenesc.

***

Tot el a mai spus:
– Un învăţător avea cinci sau şase copii. Nu avea încă 50 de ani. Una din fiicele lui avea ceva la unul din ochi. Au operat-o şi i-au găsit tumoare şi au fost nevoiţi să-i scoată ochiul! Toţi copiii de la şcoală râdeau de sărmana fetiţă. «Cum putea fi mângâiat acest copil?», m-am gândit eu. De vreme ce are numai 12 ani, ea ar fi capabilă să înţeleagă numai unele lucruri. Dar acest copil ştia despre ce mângâiere era vorba. Aşa că i-am spus învăţătorului, tatălui ei:
– Dacă aceste suflete suferinde şi-ar înfrunta suferinţa cu măcar o singură doxologie, ele se vor alătura lui Pafnutie, mărturisitorul credinţei noastre, al cărui ochi a fost scos pentru dragostea lui Hristos.
Învăţătorul a înţeles aceasta şi a fost foarte fericit. Nu era o mângâiere falsă. Este un fapt. Şi-a dat seama că nu era o nedreptate. Dumnezeu nu e nedrept. Cine nu acceptă aceasta, ar putea spune: «Ce a făcut acest copil ca să merite o tumoare la ochi? Au operat-o şi copilul creşte cu un handicap».
Dar eu cred – şi mi-ar fi imposibil să nu cred – că în ziua judecăţii acest copil, care a suferit atât de mult, va fi răsplătit de Dumnezeu.

***

Un părinte spunea:
– Trăieşte întotdeauna lăudându-L şi slăvindu-L pe Dumnezeu. Cel mai mare păcat e nerecunoştinţa. Cel mai mare păcătos e omul nerecunoscător.

Categoria: Patericul atonit

Cautare: