Care este calea cea mai practica de a ajunge la Dumnezeu?

Ispitele au fost numite astfel, pentru că dau naştere experienţei şi sunt, după firea lor, toate faptele mâhnicioase din viaţă, de la durerea cea mai mică până la durerea cea mai mare a tuturor oamenilor, care este moartea. Într-un singur cuvânt, ispitele se numesc „cruce”, pentru că aşa cum crucea pedepseşte şi omoară pe om, tot astfel şi cele care îl mâhnesc, în general, îl doboară şi-l distrug pe om. Mâhnirile nu-şi au începutul în creaţia primară, ci sunt paraziţi şi simptome apărute după cădere. Început le-au dat trădarea şi păcatul şi de aceea sunt dezgustătoare pentru viaţă şi pentru fire, ca pricini şi părţi ale stricăciunii şi ale morţii, provocând totdeauna scârbă şi dezgust. Astfel, într-un anumit chip, viaţa noastră se scurge într-o neîntrecută amărăciune şi mâhnire, într-o nesfârşită durere şi osteneală, într-o agonie şi nefericire fără capăt, având ca însoţitor nedespărţit suspinul.

Însă, binecuvântat fie Marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a schimbat această înfricoşătoare pedeapsă şi osândă ce era împotriva firii noastre şi a întors-o spre folos şi spre binefacere. Căci desfiinţând moartea şi înlocuind-o cu viaţa, a îndreptat mădularele şi organele sale spre slujirea vieţii. Viaţa şi învăţătura Domnului nostru, precum şi pătimirea Sa pe Cruce, adică toată mulţimea de mâhniri şi ispite s-au schimbat în mijloace şi metode de mântuire. De atunci, mereu, toată mulţimea Drepţilor, nenumăraţii Mucenici, toate cetele celor ce s-au mântuit şi toţi cei ce vor urma în această viaţă, până la sfârşitul veacurilor vor privi cu recunoştinţă la ispite, ca la metoda cea mai practică ce duce spre Viaţă. Pe bună dreptate spuneau Părinţii noştri în apoftegmele lor: „Ridică ispitele şi nu se mântuieşte nimeni”. Iar Iisus Hristos ne-a lăsat ca moştenire aceste cuvinte, spunând; „Voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele”.

Precum am spus, ispitele, după firea lor, au ca însuşire de bază durerea cea cuprinzătoare. Însă după felul lor, ele se schimbă de multe ori, după cum cere împrejurarea, pentru un folos mai înainte hotărât de Dumnezeu, Care le îngăduie.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoințe, experiențe, învățături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2009, pp. 52-53)

Categoria: Articole

Cautare: