Care sunt insusirile sufletului omenesc?

Cea mai importantă dintre însuşirile sufletului este, potrivit Scripturii, asemănarea cu Fiinţa dumnezeiască. Această încredinţare că firea omenească a fost zidită „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” este cea mai înaltă demnitate, care s-a dat vreunei făpturi zidite de Dumnezeu. În nici un alt moment al întregii lucrări de zidire a făpturii nu Şi-a descoperit Dumnezeu Făcătorul într-atât mulţumirea Sa ca la zidirea omului, care, în chip paradoxal, nu a fost făcut prin poruncă, precum restul făpturilor, pentru care „a zis şi s-au făcut” (Psalmi 32, 9); şi nici locuinţa omului nu a fost făcută prin poruncă, de vreme ce „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Facerea 2, 8).

Aşadar, însuşirea definitorie a sufletului omenesc, „suflarea” dumnezeiască, este asemănarea cu Ziditorul său. Aceasta înseamnă că sufletul este capabil să primească însuşirile dumnezeieşti. Exact acest lucru ne încredinţează Dumnezeu Cuvântul, după Întruparea Sa, numindu-ne pe noi prieteni şi fraţi, moştenitori ai Tatălui Său şi împreună-moştenitori cu El. Ce altceva mai înalt sau mai demn poate exista decât aceasta, adică să fie omul părtaş în mod ipostatic al înrudirii cu Dumnezeu? Dumnezeu ne-a dăruit bunătăţi „spre care şi îngerii doresc să privească” (Petru 1, 12), potrivit Apostolului Petru.

În acord cu învăţătura de Dumnezeu purtătorilor noştri Părinţi, puterile sufletului sunt patru. Chibzuinţa, cumpătarea, bărbăţia şi dreptatea. Acestea se mişcă în cele trei părţi ale sufletului, partea raţională, partea irascibilă şi partea poftitoare. Lucrarea chibzuinţei este aceea de a impulsiona partea irascibilă, a cumpătării sau a înţelepciunii să mişte partea raţională spre trezvie şi dreapta judecată, a dreptăţii să mişte partea poftitoare spre virtute şi spre Dumnezeu, iar a bărbăţiei să rânduiască cele cinci simţuri spre mişcări raţionale.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 19-20)

Categoria: Articole

Cautare: