Casa sufletului este rabdarea, iar smerenia ii este hrana spre sanatate

O condiţie însemnată pentru hrănirea vieţii duhovniceşti este răbdarea. Aceasta este adăpostul în care îi este dat sufletului să vieţuiască. În multe locuri din Sfânta Scriptură ni se arată că Dumnezeu vrea de la noi să fim răbdători, deoarece întru răbdare omul se căleşte pentru viaţa duhovnicească, şi prin răbdare el izbuteşte să crească cu duhul în mijlocul celor mai neprielnice împrejurări ale acestei lumi care „întru cel viclean zace” (I Ioan 5, 19). „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre!” (Luca 21, 19), ne porunceşte Mântuitorul, înfăţişându-ne în răbdare calea către Dumnezeu. Iar Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: „Cu răbdare să alergăm la lupta care este pusă înaintea noastră” (Evrei 12, 1) pe calea către veşnicie.

Adeseori se aude printre oameni o vorbă ca aceasta: „Şi-a ieşit din răbdări”. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că omul, înfuriat sau supărat, a ieşit din binecuvântatul său adăpost duhovnicesc, în care Dumnezeu l-a rânduit să locuiască. Odată ce a ieşit din adăpostul sufletului său, adică din răbdări, acest om şi-a pierdut pacea lăuntrică, dulcea sa linişte şi aşezarea sa tăcută cea plină de har. Dintr-odată, s-a trezit în mijlocul vânturilor vijelioase ale ispitelor şi s-a văzut înaintea prăpastiei, către care l-a purtat izbucnirea şi nerăbdarea sa. Ce se cade să facă acest om? Trebuie să se întoarcă de îndată întru sine, să intre în locuinţa sa, pe care în chip nechibzuit a părăsit-o, şi să redobândească pacea pierdută prin starea de pocăinţă cu rugăciune.

Dacă ne punem întrebarea când îşi iese, de obicei, omul din răbdări, când părăseşte casa sufletului său, vom răspunde: atunci când nu mai poate să stea înlăuntru. Fiecare locuinţă este plăcută atunci când este primenită, aerisită şi când într-însa se găseşte ceva cu care omul să se hrănească. Altminteri, dacă aceste condiţii nu se împlinesc, locuinţa devine nesuferită, chiar urâcioasă, şi omul caută să iasă afară.

Categoria: Articole

Cautare: