Cele șapte Laude bisericești

Liturgiştii ortodocşi pun de obicei numărul acesta simbolic în legătură şi cu cele şapte daruri ale Sfântului Duh, deoarece rugăciunea este privită, în viaţa religioasă creştină, ca un dar sau o roadă a Sfântului Duh: „Vremile orânduite şi rugăciunile sunt în număr de şapte, după numărul darurilor Duhului, căci şi sfintele rugăciuni sunt prin Duhul”, zice Sfântul Simeon al Tesalonicului.

Biserica aduce prinosul său de slăvire, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, printr-o serie de slujbe care se săvârşesc în fiecare zi (în mănăstiri şi catedrale) sau cel puţin la fiecare sărbătoare (în bisericile de enorie) şi care se numesc în general, cu un termen consacrat, cele şapte Laude. Ele sunt următoarele:

1. Vecernia (slujba de seară);

2. Pavecerniţa sau După-cinarea (rugăciunea de după cină sau dinainte de culcare);

3. Polunoşniţa sau Miezonoptica (rugăciunea de la miezul nopţii);

4. Utrenia (slujba de dimineaţă) (cu Ceasul I);

5. Ceasul III;

6. Ceasul VI;

7. Ceasul IX

Şirul lor începe cu Vecernia, adică slujba de seară, pentru că, precum am văzut, Biserica creştină a moştenit din Vechiul Testament, între altele, şi tradiţia de a socoti începutul zilei liturgice sau bisericeşti nu de la miezul nopţii, ca în viaţa civilă, ci cu seara. De aceea, în Mineie, Octoih, Triod şi Penticostar, lauda liturgică a fiecărui sfânt sau a fiecărei zile bisericeşti începe cu slujba de seară, deci cu Vecernia.

De ce li se spune acestor slujbe cele şapte Laude? Ele sunt de fapt opt, dar Utrenia şi Ceasul I se socotesc de obicei amândouă ca o singură Laudă, astfel încât ele rămân şapte. De aceea Ceasul I se citeşte totdeauna îndată după Utrenie, înainte de otpustul acesteia şi fără binecuvântarea obișnuită de la început. Ceasurile, în număr de patru (I, III, VI, IX), marchează principalele momente (ceasuri) ale zilei.

De ce s-a fixat numărul Laudelor zilnice la şapte? Se ştie că la vechile popoare din Orientul apropiat, ca asiro-babilonienii, şi apoi şi la evrei, numărul şapte juca un rol însemnat, ca simbol în viaţa religioasă. Astfel, zilele creaţiei lumii erau socotite şapte (Ieşire 31, 15-17). Șapte zile avea şi săptămâna (erau şi săptămâni de luni şi de ani, conform Levitic 25, 3-12). Șapte braţe avea sfeşnicul din Cortul Mărturiei şi şapte candele ardeau deasupra, ca simbol al plinătăţii dumnezeieşti (Ieșire 25, 31). Șapte zile stăteau pâinile punerii înainte la altar, şapte zile ţinea sărbătoarea Paştilor sau Azimile (Levitic 23, 4). De la evrei a moştenit şi Biserica Creştină numărul de şapte al slujbelor sau momentelor din zi, în care ea se simte îndatorată să-şi aducă aminte de Dumnezeu, să-L slăvească, să-I mulţumească şi să I se roage, după cuvântul psalmistului: „De şapte ori pe zi Te laud, Doamne, pentru judecăţile Tale cele drepte” (Psalmi 118, 164).

Simbolismul Laudelor bisericești

Ceasul al nouălea încheie serviciul divin public al fiecărei zile liturgice, care începe cu Vecernia şi se termină cu Ceasul al nouălea. Serviciul divin zilnic al celor șapte Laude este completat, desăvârşit şi încununat de slujba Sfintei Liturghii, care se săvârşeşte după Ceasul VI, sau de Obedniţă (Tipica sau Prânzândă), în zilele în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie.

Fiecare dintre cele şapte Laude zilnice au anumite înţelesuri istorice sau simbolice. Ele sunt puse în legătură cu unele evenimente sau momente din istoria sfântă a mântuirii, pe care le comemorează zilnic sau le simbolizează, împrospătându-le astfel în amintirea noastră şi făcându-ne să ne aducem aminte totdeauna de ele. Ele corespund totodată unei nevoi psihologice a credincioşilor (îndeosebi a celor mai zeloşi), de a-şi aduce aminte necontenit de Dumnezeu şi a I se ruga în momentele mai importante ale fiecărei zile din viaţa noastră religioasă.

Astfel, Vecernia se aduce ca o mulţumire la sfârşitul zilei, pentru că am ajuns cu bine la apusul soarelui şi pentru că am adăugat încă o zi la vârsta noastră. Ea ne aduce totodată aminte şi de răstignirea şi punerea Domnului în mormânt, care a avut loc spre seară.

Pavecerniţa este slujba prin care cerem de la Dumnezeu ajutor şi pază pentru trecerea în pace a nopţii care începe, rugându-L să ne dea odihnă netulburată şi să ocrotească somnul nostru de primejdii, de năluciri şi de ispitele păcatelor, care ne pândesc mai ales noaptea, din întuneric. Ea ne duce cu gândul la moarte – noaptea vieţii – care este închipuită prin întunericul nopţii şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să o întâmpinăm pregătiţi şi fără teamă. Ne aduce aminte totodată de coborârea la iad a Mântuitorului, cu sufletul şi cu Dumnezeirea, spre a-i slobozi pe cei din veac legaţi.

Miezonoptica sau rugăciunea de la miezul nopţii este expresia nevoinţei monahale şi pustniceşti a privegherii (slujbei de noapte) şi totodată simbol şi imitaţie a laudei necurmate pe care îngerii o aduc pururea lui Dumnezeu, în Ceruri. Ea ne aduce totodată aminte de începutul Pătimirilor Domnului (prinderea Lui în grădina Ghetsimani şi aducerea la judecată), dar şi de Învierea Lui, precum şi de judecata din urmă.

Utrenia exprimă primele gânduri ale sufletului credincios, îndreptate către Dumnezeu, după scularea din somnul nopţii, cuprinzând mulţumirea pentru trecerea în pace a nopţii şi rugăciunea pentru trăirea cu folos şi cuviinţă a zilei care începe. Ea ne aduce aminte de Pătimirile îndurate de Domnul, de la miezul nopţii până la ziuă (ducerea Lui de la Ana la Caiafa, scuipările şi lovirile etc.).

Ceasurile de rugăciune (I, III, VI, IX) cuprind rugăciunea adusă lui Dumnezeu în momentele cele mai de seamă ale zilei (începutul zilei, al doilea sfert din zi, miezul zilei şi ultimul sfert al zilei), simbolizând astfel lauda necurmată pe care Puterile Cereşti o aduc lui Dumnezeu în tot timpul. Revenind din trei în trei ore, prin multiplii cifrei trei, ele au şi un simbolism trinitar, exprimând lauda neîncetată adusă de Biserica pământească Sfintei Treimi şi aducându-ne aminte, totodată, de evenimentele din istoria Pătimirilor Domnului, întâmplate la ceasurile respective (judecata în faţa lui Pilat şi osândirea la moarte, răstignirea şi moartea pe cruce).

Ceasul al nouălea încheie serviciul divin public al fiecărei zile liturgice, care începe cu Vecernia şi se termină cu Ceasul al nouălea.

Serviciul divin zilnic al celor şapte Laude este completat, desăvârşit şi încununat de slujba Sfintei Liturghii, care se săvârşeşte după Ceasul VI, sau de Obedniţă (Tipica sau Prânzândă), în zilele în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie.

(Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Basilica, București, 2016, pp. 36-38)

Categoria: Articole

Cautare: