Chenoza Fiului lui Dumnezeu prin intrupare si Cruce si indumnezeirea firii Sale omenesti :: Pr Dumitru Staniloae

b. Chenoza Fiului lui Dumnezeu prin intrupare si Cruce si indumnezeirea firii Sale omenesti. Ca Fiul lui Dumnezeu sa poata umple firea omeneasca de “slava” Sa, “slava ca a Unuia nascut din Tatal, plin de har si de adevar” (In. 1, 14), a trebuit “sa-Si faca proprie” aceasta fire prin intrupare, adica sa Se faca ipostasul ei. Aceasta “impropriere” a firii omenesti reprezinta smerirea firii lui Dumnezeu, sau asa-zisa “chenoza”, sau “golire” a Lui de slava pe care a avut-o inainte de intrupare (In. 17, 5).

Sfantul Apostol Pavel spune direct ca, prin faptul ca Fiul lui Dumnezeu cel bogat S-a facut sarac pentru noi, ne-am putut noi impartasi de bogatia Lui, caci prin ea a ajuns bogatia Lui la noi. Daca nu S-ar fi coborat la posibilitatile noastre de primire a bogatiei Lui, nu ne-ar fi imbogatit pe noi, ci sau ne-ar fi lasat asa cum eram, sau ne-ar fi desfiintat prin atotputernicia manifestata a Sa. Coborarea Lui e conditia intalnirii cu noi la nivelul in care putem primi bogatia Lui. Coborarea Lui e conditia indumnezeirii noastre. “Cunoasteti harul Domnului nostru Iisus Hristos, ca fiind El bogat S-a facut sarac, ca sa va imbogatiti prin saracia Lui” (II Cor. 8, 9). In acord cu acestea, Leontiu de Bizant socoteste coborarea Fiului lui Dumnezeu singurul “leac” al bolii noastre. “Prin iconomie singurul Doctor intelept al sufletelor noastre, primind in Sine patimirile noastre, a vindecat boala tuturor.”

Inca de aici se vede ca in coborarea Fiului lui Dumnezeu se pot distinge doua etape: una anterioara intruparii, prin care Fiul lui Dumnezeu accepta sa Se faca om; si alta in continuare, prin care Dumnezeu ia patimirea noastra asupra Sa. De altfel ultima se implica in prima, data fiind conditia patimitoare a omului, caci Dumnezeu S-a facut om nu ca sa desfiinteze continutul omenitatii noastre. El a luat patimirile noastre ca sa le depaseasca dinauntru. E o chestiune pe care o vom cerceta mai incolo, aceea privind modul cum Fiul lui Dumnezeu pe de o parte da putere dumnezeiasca trupului, pe de alta suporta patimirile lui.

aici spunem numai ca aceste patimiri nu pot fi depasite decat prin suportarea lor, care si ea e o putere. Despre amandoua etapele “golirii” Fiului lui Dumnezeu vorbeste Sfantul Apostol Pavel in mod direct in Epistola catre Filipeni. Si desi nu o prezinta direct ca fiind conditia ridicarii noastre, aceasta se subintelege: “Care in chipul lui Dumnezeu fiind, nu rapire a socotit a fi intocmai cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se oamenilor asemenea; si la infatisare dovedindu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce. Pentru aceea, Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume care este mai presus de orice nume” (Filip. 2, 7-9).

Sfantul Chiril din Alexandria considera, in acord cu locurile date din Sfantul Apostol Pavel, ca aceasta golire nu se refera la umanitatea asumata de Fiul lui Dumnezeu, ci la Fiul lui Dumnezeu insusi. El scoate din aceasta “golire” un argument pentru unirea celor doua firi intr-o persoana, sau pentru asumarea firii omenesti in Insusi ipostasul Sau dumnezeiesc. Caci  daca ar fi in Hristos doua persoane, una dumnezeiasca si una omeneasca, Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi golit, ramanand in relatie exterioara cu omul. Nici omul nu s-a putut goli, caci fiind asumata firea lui in Ipostasul lui Dumnezeu-Cuvantul, a fost mai degraba cinstita prin aceasta.

Numai Dumnezeu-Cuvantul S-a smerit prin intrupare. Dar in acest caz trebuie sa admitem ca Dumnezeu-Cuvantul a devenit de fapt ipostasul firii omenesti. Desigur “golirea” lui Dumnezeu-Cuvantul in firea omeneasca a atras-o si pe aceasta intr-o anumita smerenie, care n-ar fi avut loc fara asumarea ei in Ipostasul divin. Aceasta smerire e insa deosebita de “golirea” Fiului lui Dumnezeu.

Ideea Sfantului Chiril, ca golirea se refera la Fiul lui Dumnezeu, nu la umanitatea Lui, nu e contrazisa de ideea generala a Parintilor ca Dumnezeirea n-a putut asuma patimirile noastre. Caci nu firea dumnezeiasca a devenit prin aceasta patimitoare, ci Persoana acestei firi, intrucat a devenit si Persoana firii omenesti. Pe de alta parte, puterea cu care Hristos a suportat patimirile fara sa treaca prin ele la pacat, o are prin faptul ca e Fiul lui Dumnezeu, purtator al firii dumnezeiesti. Prin ea are puterea de a suporta patimirile omenesti. Nepatimirea firii dumnezeiesti nu trebuie inteleasa ca nepasare si ca neputinta de participare prin Ipostasul ei la cele omenesti. Chiar o astfel de neputinta de participare ar fi o ingustare sau o patimire. Toate acestea le spune Leontiu de Bizant: “Nimic din acestea n-ar putea primi Cuvantul lui Dumnezeu (din nazuintele sufletului prin dorinta si iutime spre Dumnezeu), fiind neschimbat si nemodificabil prin fire.

Totusi nu va refuza din pricina impasibilitatii firii sa Se uneasca prin fiinta cu firea omului, ca sa nu se vada ca refuzul e o patima adevarata si Se teme sa fie in acelea in care sufletele sarguitoare Il au pe El ca ajutor si sustinator, intrucat n-au primit nici o vatamare de la trup, ci mai degraba s-au imbogatit din Dumnezeu, avand trupul impreuna-lucrator spre virtute, si nu adversar.”Dumnezeu este ca persoana liber si pentru participare, mai bine zis pentru intarirea celor ce patimesc. Se poate spune deci ca patimirile tin de firea omeneasca si, in acelasi timp, ca Fiul lui Dumnezeu Si le-a insusit intrucat S-a facut om, nu ca sa cada sub puterea lor, ci ca sa le biruiasca cu puterea Sa. Si-a insusit patimirile in care Si-a aratat libertatea si puterea de a birui slabiciunea sucombarii firii noastre sub ele.

Chenoza consta tocmai in improprierea naturii noastre in toata suportarea ei curata a durerilor de catre Dumnezeu-Cuvantul. Fara aceasta Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi putut face om cu adevarat. Dar Sfantul Chiril scoate din chenoza si un argument ca Fiul lui Dumnezeu, asumand umanitatea noastra, a ramas totodata Fiul lui Dumnezeu, caci altfel, cum si de unde s-ar cunoaste ca El Insusi este cel ce lucreaza cele smerite si sufera prin umanitatea Sa? La fel, daca n-ar fi ramas Fiul lui Dumnezeu, cum ar fi putut birui patimirile suportate, scotand afectele patimitoare din firea noastra si indumnezeind-o? Prin aceasta Sfantul Chiril respinge anticipat teoriile chenotice protestante din sec. XIX, potrivit carora Fiul lui Dumnezeu intrupandu-Se a renuntat pentru vremea vietii pamantesti la atotputernicia, atotprezenta, cunostinta si constiinta Sa dumnezeiasca. “Dar cum a saracit? Prin aceea ca fiind Dumnezeu cu firea Sa si Fiul lui Dumnezeu si Tatal, S-a facut om si S-a nascut trupeste din samanta lui Adam, imbracand masura cuvenita unui serv, adica ceea ce este omenesc.” Dar El n-a incetat sa fie si Dumnezeu: “Caci Cel ce nu a socotit lucru vrednic de dispret a Se face ca noi, in ce chip ar renunta la cele prin care s-ar putea cunoaste ca S-a facut pentru noi ca noi?”

Chenoza consta in faptul ca Fiul lui Dumnezeu Si-a insusit, Si-a facut proprii firea omeneasca si slabiciunile ei, neimprimate de pacat. Dar in ce consta aceasta impropriere e o taina. Ea exprima raportul de intimitate intre Ipostasul divin si natura omeneasca. Daca in Ipostasul divin se actualizeaza firea omeneasca, sau daca El devine ipostasul compus al firii dumnezeiesti si omenesti, unul si acelasi subiect savarseste si sufera real toate cele omenesti; dar e si nepatimitor. Acelasi subiect sau ipostas traieste si sufera in mod real cele ale trupului, dar si savarseste in mod real minuni prin trup si il face pe acesta de-viata-facator. Deci Ipostasul cel unul umple de putere dumnezeiasca trupul si sufera cele ale trupului. Dar le sufera cu putere si le biruieste din aceasta cauza. Sfantul Chiril insista mai mult asupra indumnezeirii trupului prin intrupare. Trupul nostru pe care noi il traim in mare masura lipsit de o transparenta, este pentru El facator de viata, fiind primitor de viata dumnezeiasca. “Caci el nu este in chip simplu trupul vreunui om ca noi, ci este cu adevarat trupul propriu al Cuvantului dumnezeiesc care face toate, si-I este propriu in acelasi fel in care s-ar zice ca ne este propriu trupul fiecaruia din noi.”

Sfantul Chiril se ocupa mai putin cu chenoza in sens de asumare de catre Fiul lui Dumnezeu a patimirilor noastre si mai mult de asumarea firii noastre si a actelor ei in general. Despre asumarea patimirilor noastre ca mijloc de vindecare a lor am vazut ca vorbeste Leontiu de Bizant. Iar mai mult vorbeste de aceasta Sfantul Maxim Marturisitorul. Dupa el, numai pentru ca Fiul lui Dumnezeu a ramas neschimbat cu dumnezeirea Lui in aceasta unire, a putut savarsi prin trup atatea acte de putere si l-a putut indumnezei; tot asa numai ramanand Dumnezeu, in coborarea Sa la firea noastra, a putut vindeca ranile ei.

De aceea Sfantul Maxim spune ca Hristos a realizat mantuirea noastra prin amandoua: prin patimiri (ca manifestari ale chenozei) si prin minuni (ca semne ale puterii dumnezeiesti manifestate prin trup), rezultatul final fiind insa eliberarea de pacat si indumnezeirea noastra. “Prin minuni Se arata ramanand in chip neschimbat ceea ce era, iar prin patimiri Se arata pastrand in chip neschimbat ceea ce S-a facut. Si prin amandoua, minuni si patimiri, ne-a daruit desfiintarea pacatului si harul indumnezeirii.”

Din asumarea firii noastre de catre Fiul lui Dumnezeu, care e primul act al chenozei Lui (cum se vede din Epistola catre Filipeni, 2, 7-9), urmeaza o chenoza in continuare, urmeaza ascultarea ca om si suportarea trebuintelor omenesti (afectele de foame, de sete, de somn, frica de moarte, durerea etc.) si suportarea mortii insasi. In toate acestea se arata acceptarea trasaturii patimitoare a firii noastre, afara de pacat. Acestea nu sunt o chenoza a firii omenesti. Caci aceasta le avea prin ea insasi. Ci a lui Dumnezeu-Cuvantul, Care accepta sa le suporte pe toate.

Acceptarea lor a fost necesara iarasi pentru vindecarea firii de ele. Rostul acesta al asumarii patimirilor il exprima Leontiu de Bizant combatand pe aftardocheti, care afirmau ca trupul lui Hristos a fost nestricacios si fara putinta patimirii. El spune: “Trupul se cunoaste patimitor si coruptibil. Faptul dintai Il face pe Cel mai presus de noi ca noi, iar al doilea nu-L lasa sa ramana pe Cel cu noi ca noi decat pana ce o cere timpul de vindecare si pana la ridicarea a ceea ce e al nostru la ceea ce e mai presus de noi, adica pana la ridicare si Inviere.

Caci nu vom avea asemanarea cu Dumnezeu de nu vom patimi cu Cel ce a patimit. Dar cum a patimit, daca nu ca noi? Dar n-ar fi patimit ca noi de n-ar fi ramas ca noi.” De fapt prin aceasta se afirma paradoxul ca prin patimirile acceptate prin chenoza, Fiul lui Dumnezeu comunica firii omenesti o putere dumnezeiasca, in felul acesta nu mai e o contrazicere intre puterea ce o da Fiul lui Dumnezeu trupului Sau, facandu-l colaborator in savarsirea de minuni, sau de-viata-facator, si puterea de suportare si, prin aceasta, de biruire a patimirilor. A suporta fara cartire patimirile e tot o putere. Aceste patimiri sunt propriu-zis trebuintele trupului care, cand sunt satisfacute, pricinuiesc placere, si cand nu sunt satisfacute, pricinuiesc durere.

Omul s-a deprins insa atat de mult cu placerea satisfacerii trebuintelor trupesti, incat le satisface chiar peste masura necesara, cautand placerea in ea insasi. Iar de durere fuge, chiar cu pretul renuntarii la valorile care mentin sanatatea spirituala a firii, acceptand o adevarata descompunere spirituala. In toate acestea se manifesta o teribila slabire a firii noastre, care trece cu vederea viitorul durabil, de dragul clipei prezente. Trece cu vederea ca satisfacerea de mai multe ori repetata a unor placeri prezente va aduce un lant continuu de dureri viitoare. Iisus a tinut in frau tendinta spre placere, satisfacand numai in cadrul strict necesar trebuintele firii, iar cand prin aceasta risca slabirea puterilor spirituale ale firii si tradarea valorilor spirituale, nici atat, acceptand si suportand chiar durerea mortii. Caci prin aceasta intarea spiritul din firea omeneasca. Prin aceasta restaura taria firii, adica starea cu adevarat conforma firii.

In suportarea acestor patimiri Iisus Se dovedeste “omul tare”, omul restabilit in taria lui adevarata. De aceea, in pictura rasariteana, Hristos cel rastignit nu e Hristos cel cazut in ultima stare de slabiciune, caci in Rasarit crucea a fost conceputa ca prilej de intarire a firii, sau a spiritului in ea, nu ca simpla satisfactie data lui Dumnezeu pentru jignirea adusa Lui de oameni, satisfactie aratata in acceptarea anularii de sine a omului, inteleasa ca slabiciune pana la ultima limita. In Rasarit acceptarea mortii in fata lui Dumnezeu e inteleasa totodata ca tarie.

De aceea moartea suportata de Iisus e in acelasi timp prilej de manifestare a puterii, prin care moartea e invinsa de Fiul lui Dumnezeu in trup si cu colaborarea trupului intarit. Caci si trupul poate fi tare in rabdarea patimirilor, prin puterea data lui de Fiul lui Dumnezeu din partea firii dumnezeiesti. Astfel intre puterea data firii omenesti in savarsirea de vindecari si intre puterea de rabdare nu e o contrazicere. Exact prin puterea de rabdare a patimirilor trupul se face interior apt pentru a fi instrument al vindecarilor si al invierii sale ca ultima treapta pe aceasta linie. Deci Cuvantul lui Dumnezeu, acceptand aceasta smerire a trupului, pe de alta parte, intareste trupul.

Sfantul Grigorie de Nyssa spune: “Iar coborarea spre o stare smerita e o bogatie a puterii, nefiind impiedicata de cele contrare firii… Puterea dumnezeiasca si mai presus de toate nu o arata asa de mult podoaba universului si carmuirea neintrerupta a tuturor, cat coborarea la slabiciunea firii noastre… S-a demonstrat ca bunatatea, intelepciunea, puterea, neputinta de a se corupe, toate se arata in asumarea trupului nostru. Bunatatea se vede in faptul de a fi voit sa ne mantuiasca. Puterea, in a se fi facut in asemanarea omului si in chipul smerit al firii noastre si in a se fi aratat ca poate fi tinut de moarte dupa asemanarea oamenilor.”

Aceasta arata ca patimirile nu erau o simpla caracteristica a firii, ci expresia chenozei Fiului lui Dumnezeu devenit om, Care sufera ca sa mantuiasca si Care da prin aceasta firii Sale puterea de a patimi. Astfel se intelege cum chenoza Fiului lui Dumnezeu, desi e patimire, are in acelasi timp un efect indumnezeitor asupra firii, dar nu fara colaborarea ei. Tocmai in aceasta sta rostul chenozei: in a da putinta participarii directe a Fiului lui Dumnezeu la intarirea firii umane ca sa o faca mediu activ al iubirii dumnezeiesti prin manifestarea de putere si prin suportarea si depasirea patimirilor. “Dumnezeu cel ce a facut firea, dupa ce aceasta a slabit sub povara pacatului, a vindecat-o din iubire pentru noi. Caci golindu-Se pentru noi si luand chip de rob, a unit-o cu Sine dupa ipostas in chip neschimbat, facandu-Se intreg om ca noi, din noi, pentru noi, intr-atata incat li s-a parut celor necredinciosi ca nu e Dumnezeu, …ca sa desfaca lucrurile diavolului (in noi) si sa redea firii ratiunile ei si sa restabileasca puterea iubirii, opusul iubirii de sine, si, prin aceasta, unirea ei cu El si a oamenilor intre ei.”

In suportarea patimirilor se manifesta deci, la nivelul la care poate participa si umanul la ea, puterea dumnezeiasca. Iar in savarsirea de minuni participa umanitatea Lui la aceeasi putere dumnezeiasca, fiind intarita adica de puterea Cuvantului dumnezeiesc. De aceea ele sunt asa de legate ca nu exista una fara alta si numai impreuna realizeaza deplina eliberare (de pacat) si indumnezeire a firii omenesti. Nu e libera o fire care nu poate suporta si birui prin suportare patimirile si nu se poate desavarsi fara biruirea dinauntru, prin rabdare, a patimirilor. In suportare omul se afla deja deasupra patimirilor.

Astfel chenoza, dupa Sfantul Maxim, nu inseamna o cadere de fapt a lui Dumnezeu din dumnezeirea Sa, ci o fapta a bunatatii Sale si un mod de manifestare a puterii Sale pentru a intari firea omeneasca din launtrul ei: “Caci chenoza lui Dumnezeu a fost taina voluntara a Lui din pricina bunatatii fata de oameni, nu o cadere din dumnezeire,” sau “o micsorare a ei”, a fost “coborarea de bunavoie prin trup”.72 De aceea dumnezeirea a ramas neschimbata in timpul chenozei. Chiar actul personal al lui Dumnezeu de coborare din iubire este si el un act de putere. Dar un act de putere adaptat masurilor firii omenesti, ca sa poata fi asumata de Fiul lui Dumnezeu.

De fapt atat patimirea slabiciunilor omenesti, neumbrita de pacat, cat si inzestrarea firii omenesti cu putere dumnezeiasca pentru biruirea lor sunt manifestarea aceleiasi iubiri dumnezeiesti coborate la nivelul firii omenesti. Iar iubirea e putere, e cea mai autentica putere. Ea isi manifesta cu atat mai mult puterea ei cu cat Cel ce o are Se coboara mai jos fara sa Se schimbe. Caci iubirea adevarata si puternica nu se altereaza coborandu-se. Aparenta aceasta de coborare a puterii prin iubire ascunde prezenta puterii Lui pentru o judecata lumeasca inferioara. Aceasta socoteste ca e o contrazicere intre putere asa cum o intelege ea si smerenie. Dar oamenii duhovnicesti simt, in smerenia neumbrita, adevarata iubire.

Chenoza Fiului lui Dumnezeu s-a datorat si faptului ca firea omeneasca nu L-ar fi putut suporta aratandu-Se in toata slava si puterea Lui. Punand acest lucru in relief, Sfantul Maxim spune ca - pe cand intre puterile sufletului si trupului nostru exista o corespondenta, noi putandu-ne manifesta toate puterile sufletului prin trup - in Iisus Hristos puterile dumnezeiesti sunt infinit prea mari, ca sa se poata manifesta toate prin trupul Lui. Firea omeneasca, desi se pastreaza neschimbata si neconfundata in firea dumnezeiasca, e ca “o picatura de apa in oceanul mirului dumnezeiesc”. “La noi, sufletul are puterile naturale ale trupului corespunzatoare lucrarilor (energiilor) sale, trupul fiind capabil prin fire (de ele), prin faptul ca vine deodata cu sufletul la existenta. Dar Cuvantul lui Dumnezeu nu are, dupa nici o ratiune si mod, puterile firii asumate de El corespunzatoare lucrarilor (energiilor) Sale dupa fire. Caci nu se masoara cu firea ceea ce e mai presus de fire. Nici nu este, in cele ce sunt prin fire, ceva capabil de ceea ce este mai presus de fire.”

Prin acest plus infinit al puterilor dumnezeiesti, in raport cu puterea care se poate activa prin firea omeneasca a lui Hristos, nu inseamna ca Hristos ca subiect nu traieste cu toata intensitatea cele omenesti si cele dumnezeiesti. Aceasta inseamna numai o retinere a lui Hristos de a manifesta intreaga putere dumnezeiasca prin trup pentru a nu-l anula pe acesta. Cele spuse de Sfantul Maxim arata din nou ca mai intai intre impasibilitatea divina si patimirea Fiului lui Dumnezeu prin trup nu e o contrazicere. Din oceanul de putere dumnezeiasca, echivalenta cu impasibilitatea, se manifesta o raza de putere in patimirea Fiului lui Dumnezeu ca om, care e si o intarire a firii omenesti de a suporta patimirile.

In al doilea rand, in aceasta manifestare cu masura a unei raze din puterea dumnezeiasca prin trupul omenesc si in raporturile cu noi se arata din nou smerenia chenozei. Dar odata cu acesta, si delicatetea ei. Tot cel ce cultiva in mod sincer aceste virtuti isi insuseste pilda Fiului lui Dumnezeu, Care S-a coborat pe Sine pana la chipul robului si le-a aratat-o in Sine oamenilor prin fapte si cuvant, purtandu-Se cu mare delicatete fata de ei. O spune aceasta Sfantul Maxim Marturisitorul: “Pe Acesta imitandu-L, binecuvantatul meu stapan a dobandit si el blandetea si smerenia. Blandetea, ca, stingand miscarile patimase ale maniei si poftei, sa devina placut si iubit oamenilor. Caci blandetea nu e altceva decat nemiscarea maniei si a poftei spre ceea ce e contrar firii; prin ea se face vadita voia lui Dumnezeu in cei ce au smerenia, ca taind incremenirile trufiei sa devina multumitori lui Dumnezeu si usor accesibili oamenilor.”

In felul acesta chenoza Fiului lui Dumnezeu are si efectul de a desfiinta din firea omeneasca dezordinile egoiste ale maniei si ale poftei, de a o deprinde cu smerenia, cu blandetea si cu delicatetea prin care se pot restabili armonia, respectul si comunicativitatea intre oameni. Prin smerenia Lui, Cuvantul lui Dumnezeu Si-a insusit o delicata accesibilitate in raport cu ei, dar, manifestand-o aceasta prin firea omeneasca, a sadit si in ea aceasta delicata accesibilitate, realizand o adevarata restabilire a ei, caci a inlaturat violenta si grosolania egoista ce se manifesta in pofte exagerate care nu stiu de altii si in dezlantuiri de manie si in atitudini de orgoliu care ii trateaza pe ceilalti ca pe niste obiecte. Dar aceasta restabilire a omenescului adevarat, sau aceasta dezvoltare a lui coincide si cu acordul voii noastre cu voia lui Dumnezeu care iubeste armonia intre toti. Aceasta stare s-a realizat deplin in Hristos prin smerenie. Si din puterea Lui luam si noi putere in acest sens.

Ca sa legam aceste virtuti de manifestarea puterii dumnezeiesti, mentionam ca aceasta putere se arata in faptul ca patimirile si afectele de manie si de pofta sunt tinute de cel smerit si bland, prin rabdare, mereu in fraul vointei, in care se activeaza deplin persoana. Ele niciodata nu scapa de sub puterea vointei. In felul acesta smerenia si blandetea,daca nu sunt inca expresia unei depline consolidari in libertate, sunt in orice caz un drum statornic spre libertate. Hristos, personalizand deplin firea omeneasca, a scapat-o de sub imperiul pornirilor  maniei si poftei care se manifesta ca niste porniri automate. El a aratat prin aceasta ca firea omeneasca poate scapa de sub imperiul acestei necesitati. El a coborat la cele omenesti, dar a coborat prin vointa si le-a suportat prin vointa, prin vointa dumnezeiasca, dar si prin vointa omeneasca intarita de cea dumnezeiasca. Propriu-zis patimirea care robeste este o cadere din fire.

Prin patimirea curata acceptata cu vointa, omul e restabilit in firea lui autentica, creata pentru libertate. “Exista o frica conforma firii si o frica contrara firii. Frica conforma firii este o putere, prin care cineva se fereste (din fata pericolului); cea contrara firii este o ferire nerationala. Cea contrara firii, ca provenita din ganduri care ne tradeaza, nu a admis-o Domnul; cea potrivita firii, ca una ce arata puterea de aparare aflata in firea celui ce exista, a primit-o de bunavoie pentru noi Cel Preabun. Caci in Domnul nu premerg cele naturale vointei, ci, flamanzind cu adevarat si insetand, n-a flamanzit si n-a insetat in modul nostru, ci in cel mai presus de noi, adica de bunavoie; avand astfel cu adevarat si teama, nu a avut teama ca noi, ci mai presus de noi. In general spunand, ceea ce e natural la Hristos avea unit cu ratiunea Sa modul mai presus de fire, ca sa se adevereasca si firea ratiunii si iconomia modului.”

Dar suportarea celor ale firii intr-un mod mai presus de necesitatea firii este din nou o forma a colaborarii sau a comunicarii insusirilor celor doua firi. Si ea se realizeaza numai in Persoana si prin Persoana, ca forma de actualizare a vointei celor doua firi, ca subiect care supune vointa partii Sale inferioare, vointei partii celei superioare si o imprima pe prima de ultima, fara sa o suprime pe cea inferioara. Restaurarea si desavarsirea firii umane este o opera a Persoanei, a Celei mai inalte Persoane, Care S-a facut subiectul ei.

Categoria: Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol 2 - Pr Dumitru Staniloae

Cautare:

Chenoza Fiului lui Dumnezeu prin intrupare si Cruce si indumnezeirea firii Sale omenesti :: Pr Dumitru Staniloae

Vizualizari: 2312

Id: 912

Imagine:

Share: