Chipul evanghelic si istoricitatea lui Iisus Hristos

Chipul evanghelic si istoricitatea lui Iisus Hristos :: Pr Dumitru Staniloae

Chipul evanghelic si istoricitatea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu si om

Chipul evanghelic si istoricitatea lui Iisus Hristos

Iisus Hristos a avut pana azi si are in continuare o mare influenta in viata creatiei. Aceasta influenta se datoreste unei lucrari reale a lui Hristos sau e produsul unei exagerari subiective care s-a perpetuat in istoria crestinismului? Mai intai se poate spune un lucru: aceasta influenta nu e produsul treptat al unei fantezii ce s-a dezvoltat cu timpul, ci s-a simtit inca de la martorii imediati ai Invierii Lui. Marturia despre Invierea Lui nu s-a cristalizat treptat. Formele acestei marturii se pot urmari pana la un timp care nu e despartit mult de moartea Lui. Din comuniunea de credinta in care autorii Evangheliilor se afla cu Domnul inviat, ei descriu Persoana Lui intr-o forma in oarecare masura libera. Tot ceea ce se spune in Noul Testament despre Hristos e imprimat de eficienta Lui asupra autorilor, eficienta deosebita de a oricarei personalitati care a fost numai om. Ei nu marturisesc despre invierea si despre Persoana lui Iisus Hristos numai ca despre doua lucruri care-si corespund, ci vorbesc despre ele ca unii ce stau in momentul in care scriu sub eficienta Lui.

Invierea lui Hristos e certificata de eficienta Lui obiectiva care incepe indata dupa aceea asupra ucenicilor si se prelungeste asupra lor si asupra ucenicilor acestor ucenici, ca sa continue ca o eficienta in tot cursul istoriei crestinismului. Hristos nu a inviat fara sa Se fi facut cunoscut in oarecare mod in chip real ca atare si fara sa fi intemeiat obiectiv convingerea lor ca El persista in legatura cu cei ce cred Lui pana la sfarsitul veacurilor. “Toata traditia despre Hristos a rasarit din credinta in Invierea lui Iisus si s-a concentrat in relatia de eu-Tu cu Rastignitul Care e viu si acum.”

Iar marturia despre Invierea lui Hristos nu a putut fi produsul unei deductii logice din viata Lui, sau produsul vreunei fantezii subiective, stimulata de legatura sentimentala cu El a celor ce au trait in preajma Lui. Credinta in Dumnezeu sau legatura sentimentala cu Magistrul care a murit n-a dus niciodata prin ea insasi la credinta in invierea Acestuia, inviere care sa fie baza pentru invierea tuturor. Neputinta judecatii naturale de a admite o astfel de inviere, nesilita de un fapt care sa o impuna impotriva ei, a facut-o sa nu deduca din credinta in Dumnezeu putinta invierii ca o baza pentru invierea tuturor oamenilor. Neputinta judecatii naturale de a admite Invierea lui Hristos, daca aceasta nu s-ar fi produs ca un fapt de necontestat, ar fi dus, dimpotriva, la indoiala in dumnezeirea Lui, sau din credinta in dumnezeirea Lui n-ar fi dedus Invierea Lui. Iar aceasta neputinta a judecatii ar fi oprit si lucrarea fanteziei ucenicilor in acest sens, cu toata atasarea sentimentala la El. Caracterul Persoanei lui Iisus, oricat de exceptional a fost, nu i-a convins pe ucenici a priori ca El trebuie sa invieze. O dovedeste aceasta fuga lor in timpul judecatii si patimilor Lui si indoiala manifestata de ei de cate ori Hristos le-o prezicea, chiar cand, pe de alta parte, marturiseau dumnezeirea Lui (Mt. 16, 16).

Pe de alta parte, Persoana insasi a lui Hristos Isi deschide toate dimensiunile Ei de-abia in urma invierii. Chiar daca L-ar fi socotit pe Hristos, in mod neintrerupt si neclintit, Dumnezeu intrupat, daca El n-ar fi inviat, adica daca ucenicii n-ar fi avut experienta Invierii si a eficientei Lui reale dupa Inviere, dumnezeirea Lui ar fi ramas pentru ei o realitate in mare parte inchisa, ascunsa, neluminata. Numai cu ochii acestei credinte, intemeiata pe comuniunea cu El dupa Inviere, au putut intelege ucenicii pe Hristos in toata plinatatea reala a Persoanei Lui. Experienta Invierii lui Hristos, intemeiata pe comuniunea cu El dupa Inviere, e baza “istorica” ce a dat ucenicilor posibilitatea sa recunoasca “istoricitatea” Lui ca Dumnezeu-Om si sa o descrie ca atare.

O teorie teologica despre Iisus care face abstractie de aceasta experienta “istorica” a Invierii lui Hristos va nega dumnezeirea Persoanei Lui, chiar in cazul ca va admite istoricitatea Lui. Desigur insa ca aceasta istoricitate va fi nedeplina, pentru ca va lipsi din ea Invierea Lui, ca unul din evenimentele fundamentale ale “istoriei” Lui. Ea va elimina din viata lui Hristos tot ce depaseste posibilitatile unui om obisnuit.

La randul ei, Invierea de care ucenicii dau marturie nu e invierea unui indiferent care om, ci tocmai a lui Hristos Care li S-a impus lor ca o persoana cu o putere, cu o viata, cu o invatatura care depaseste orice putere, orice viata, orice invatatura, aflata in limitele unei existente umane. E invierea unei persoane care li s-a dat ea insasi ca fiind Fiul lui Dumnezeu, fara a manifesta nici o mandrie pentru aceasta, - caci era un fapt real - si care a prezis Invierea sa. Facand abstractie de faptul ca Invierea lui Hristos n-ar fi putut fi un eveniment petrecut cu un om obisnuit, experienta Invierii insasi a deschis ucenicilor accesul deplin la adevaratul Hristos “istoric”, sau ne asigura despre existenta “istorica” a lui Hristos ca Dumnezeu-Om.

De aceea experienta ucenicilor privitoare la Hristos primeste abia prin experienta Invierii Lui deplinatatea ei ca experienta despre Hristos cel “istoric”, langa Care au petrecut mai multi ani, dar pe Care nu L-au inteles deplin inainte de Inviere. “Accentuarea Domnului inaltat nu e deci o indepartare de la viata lui Iisus traita de El ca om. Dimpotriva, Domnul inaltat numai in acel caz nu e o fantoma, cand El nu e altul decat Iisus din intervalul de timp dintre nasterea si moartea Lui.” De aceea Apostolii se dau pe ei nu numai ca martorii Invierii lui Hristos, ci ca martorii Acelui Hristos langa Care ei au stat tot timpul de la inceputul activitatii Lui (Fapte 1, 21). Astfel Iisus, vazut in Noul Testament cu ochii celor ce au fost martorii Invierii Lui si partasi la o comuniune cu Domnul inviat si inaltat, nu e alt Iisus decat cel istoric, vazut in urma invierii in plinatatea luminii Lui.

Cei care au voit sa elimine tot ce depaseste omenescul exclusiv in Hristos n-au fost in stare sa reconstituie chipul sigur al unui Hristos istoric in sensul pur omenesc al cuvantului. N-au fost in stare sa faca aceasta nu numai pentru faptul ca nu s-au putut ajuta de alte izvoare, prin care conform metodei lor ar fi trebuit sa intemeieze refuzul a ceea ce socoteste ea ca trebuie eliminat, ca nefiind strict omenesc, din chipul lui Iisus din Noul Testament, ci si pentru faptul ca ucenicii insisi nu au fost in stare sa prinda intr-un contur strict omenesc Persoana Invatatorului lor nici inainte de Inviere, caci si atunci le ramanea o fiinta mereu dincolo de toate masurile omenesti, cu toata apropierea Lui suprem omeneasca de ei. Ei au avut lipsa de cheia Invierii chiar si numai ca sa poata completa, intelege deplin si formula clar acest caracter dumnezeiesc al Invatatorului lor care le aparea inca inainte de Inviere ca depasind ceea ce incapea in masurile strict omenesti.

Dar se pune intrebarea: trebuie respinsa marturia martorilor Invierii, sau primita cu neincredere, sau socotita insuficienta, pentru motivul ca e in acelasi timp marturia unor oameni care nu s-au inchis cu incapatanare experientei Invierii, ci au acceptat-o, supunandu-se sub forta realitatii, deci cu “credinta” in acest eveniment?

“Istoricitatea” umana si in acelasi timp caracterul suprauman al lui Hristos, manifestat in acest fel, se poate pune in multe feluri in relief pe baza Evangheliei. Mai intai, din punct de vedere formal nu se vede in Evanghelii nici o tendinta de construire a unui chip al lui Hristos, cu ajutorul fanteziei. Viata, cuvintele, faptele lui Iisus sunt redate cu mijloacele cele mai simple cu putinta, fara nici o tasnire de entuziasm voit.

Exista apoi o uimitoare consonanta de fond in descrierea chipului lui Iisus din Evanghelii, desi in unele detalii si mijloace de exprimare autorii lor manifesta destula libertate. In aceasta, autorii Evangheliilor se dovedesc stapaniti de realitatea “precisa”, obiectiva a ceea ce descriu, nu stapani ai ei. Insusi acest fapt ii opreste de la orice tentativa de a schimba prin fantezie chipul lui Hristos dat lor de realitate. Apoi nici o fantezie n-ar fi fost in stare sa construiasca un chip atat de unitar, in acelasi timp atat de neobisnuit si totusi atat de uman al lui Hristos.

Unii teologi mai noi incearca sa rezume in cateva trasaturi caracterul uman al lui Hristos si in acelasi timp suprauman in umanitatea Lui, ca un chip care n-ar fi putut fi nici copiat dupa alte modele umane, nici construit prin fantezia care iese totdeauna din real, prin tendinta ei de mitologizare. Unul din acesti teologi scoate in relief faptul ca viata lui Iisus e traita, iar moartea acceptata cu o constiinta si cu o vointa pura de a fi o viata si o moarte pentru noi oamenii. Dar aceasta “dedicare” deplina a vietii si a mortii Sale pentru noi “se infaptuieste intr-o dimensiune unde nu e vorba numai de contactul oamenilor intreolalta, ci unde e clar ca problema omului e in acelasi timp problema comuniunii lui cu Dumnezeu. In aceasta dimensiune indreptarea vietii lui Iisus spre noi corespunde cu indreptarea ei spre Dumnezeu.”

Iisus e constient ca numai prin deschiderea accesului la Dumnezeu ii va mantui pe oameni. Dar acest acces la Dumnezeu nu e deschis printr-o moarte inteleasa in sensul teoriei satisfactiei de mai tarziu. Aceasta coboara relatia dintre Dumnezeu si om la nivelul unei dreptati masurate cantitativ. Hristos ne deschide noua calea accesului la Dumnezeu printr-o intrare a Sa intr-o “comunicare” desavarsita cu noi. In aceasta comunicare, care e o comunicare a iubirii, “indreptarea” vietii si a mortii Sale spre Dumnezeu si spre noi oamenii se intalnesc. Hristos ni Se comunica in intregime prin viata si moartea Sa noua, oamenilor, dar facand aceasta Se comunica in intregime vointei lui Dumnezeu.

Dar Iisus n-ar fi putut sa ne dedice in intregime viata si moartea Sa noua oamenilor, ca om simplu. “Indreptarea lui Iisus spre noi include un fapt care se petrece intre Dumnezeu si El, si acest fapt consta in aceea ca Dumnezeu Insusi e Cel ce ni-L comunica pe Hristos si in El, pe Sine Insusi.” Acelasi lucru l-a spus si teologul catolic Thussing, completand o formula a lui Bonhoeffer: “Iisus este omul pentru altii, pentru ca e omul pentru Dumnezeu.” Originalitatea lui Iisus consta in a trai viata si a suporta moartea in mod unitar si desavarsit pentru Dumnezeu si pentru oameni. Dar in aceasta dubla directie se arata si unitatea dintre viata Lui dinainte de moarte si Inviere si dintre eficienta Lui de dupa Inviere. Toata existenta lui Iisus dinainte de moarte, in moarte si dupa Inviere, sta sub semnul acestei comunicari a iubirii depline a lui Dumnezeu catre noi, dar si a iubirii noastre catre Dumnezeu, pentru ca sub ploaia iubirii Sale ca Dumnezeu aratata catre noi si sub puterea iubirii Sale ca om catre Dumnezeu sa incolteasca si sa se dezvolte si in noi iubirea catre Dumnezeu, ca semn al starii de mantuire incepute in noi prin iubirea lui Dumnezeu.

“Iisus este astfel tinta sau capatul final al tuturor drumurilor lui Dumnezeu catre lume.” Dar in El se implineste si nazuinta noastra profunda dupa comuniunea cu Dumnezeu si intreolalta si, prin aceasta, dupa viata eterna intru fericire, care nu poate fi decat o viata in iubirea desavarsita.

“Dar saltul in implinirea acestei nazuinte (”salt”, pentru ca nu se poate implini in lumea aceasta si cu mijloace pur omenesti, n.n.) nu e posibil daca nu se accepta Invierea lui Iisus, ca raspuns propriu al lui Dumnezeu la viata si moartea lui Iisus,” dar si ca putere spirituala a lui Iisus ajunsa la Inviere ca la rezultatul ei culminant. In felul acesta Invierea incoroneaza viata si moartea lui Iisus pentru noi, aducandu-ne rezultatul pentru care El a trait si a murit. Dar “Invierea apare si ca implinirea nadejdii inscrise in inima oamenilor”. Karl Rahner, un alt teolog catolic, a spus ca Iisus implineste asteptarile presimtite si gandite ale oamenilor dupa mantuire, sau nadejdea ca “dinamica fundamentala inscrisa in inima lor”.

Explicarea vietii, mortii si Invierii lui Hristos, prin directia spre Dumnezeu si om a iubirii Lui desavarsite, e proprie Sfintilor Parinti. Acest lucru am cautat sa-l aratam si noi in Teologia, dogmatica si simbolica (Manual pentru Institutele teologice, vol. II, Bucuresti, 1959), in capitolul despre “Aspectele rascumpararii”. Teologii catolici, depasind teoria satisfactiei, vad azi mantuirea in Hristos infaptuita prin aceste doua directii, ca reiesind din chipul evanghelic al lui Hristos. Aceasta confirma faptul ca hristologia Sfintilor Parinti a fost singura care a mentinut chipul evanghelic integral al lui Hristos. Dar, urmand lor, noi am infatisat in acel capitol si o alta directie in viata, in moartea si in Invierea lui Hristos, implicata in celelalte doua: o directie a actiunii Sale ca Dumnezeu asupra umanitatii Sale, care ridica aceasta umanitate, nu fara contributia ei, la un nivel la care nu s-a mai aflat umanitatea nici unui alt om.

Aceasta actiune incepe cu Intruparea si sfarseste cu Invierea lui Hristos. Aceasta actiune face umanitatea Sa mediu al faptelor minunate ale lui Hristos ca Dumnezeu si partasa la ele. Datorita acestei actiuni, Hristos este nu numai Dumnezeu, ci si omul desavarsit, sau deplin realizat prin puterea lui Dumnezeu, cum n-a fost si cum nu va fi altul. Dar in aceasta desavarsire Hristos ca om ramane totusi om autentic sau omul realizat in modul cel mai autentic. Si numai realitatea insasi a putut da autorilor Noului Testament capacitatea sa descrie aceasta umanitate atat de veridica, atat de superior autentica a lui Hristos. Toate insusirile umanitatii lui Hristos se armonizeaza cu indreptarea Lui prin viata si moarte spre ceilalti si spre Dumnezeu, dar si cu faptul dumnezeirii Sale. Numai in smerenia si puritatea desavarsita de intentii si de fapte ale lui Iisus ca om se putea arata maretia dumnezeirii Lui. Numai in aceasta smerenie, puritate, blandete, la care nu putuse ajunge nici unul din noi, putea El anunta cu fermitate dumnezeirea Sa, fara ca aceasta sa apara ca o pretentie trufasa, sau ca inchipuire a unei persoane fara simtul realitatii.

Dumnezeirea lui Hristos apare astfel ca o dimensiune suprema, cu neputinta de atins numai prin puterile noastre omenesti, care consta in cea mai iubitoare comunicativitate, putere de suportare, puritate. Fara sa rezulte din umanitate, dumnezeirea realizeaza insa in acelasi timp si incoroneaza umanitatea Sa desavarsit implinita. Dar umanitatea aceasta manifesta, in smerenia, in puritatea, in comunicativitatea ei iubitoare, o putere savarsitoare de fapte, care intrece puterea umanitatii neunite cu Dumnezeu in modul acesta culminant.

Iisus S-a aratat astfel ca Dumnezeu minunat, intrucat S-a aratat ca fiinta cea mai omeneasca. El a aparut, dintr-un punct de vedere, deplin incadrat in conditiile vietii umane, dar pe de alta parte, depasind limitele acestei vieti, savarsind nu numai faptele cele mai umane, ci si pe cele mai presus de lume. El a flamanzit, a insetat, a avut nevoie de somn, a suferit de dureri fizice, de neintelegerea semenilor Sai intru umanitate. S-a smerit mai mult ca toti, umbland cu vamesii, cu oprimatii si cu batjocoritii societatii, dar nu S-a lasat abatut de la iubirea desavarsita, nu a invidiat, nu a cartit, desi a mustrat pe cei nedrepti, pe cei prefacuti, pe cei vicleni, pe cei silnici, dar fara sa le inchida calea mantuirii, calea revenirii la adevarata umanitate; S-a rugat pentru toti si a savarsit si putea savarsi oricand fapte de putere mai presus de ale naturii si ale oamenilor.

Cine ar fi putut inventa un astfel de om atat de autentic si in acelasi timp atat de minunat? Orice fantezie e ispitita sa dezvolte chipul descris de ea fie intr-o directie, fie in cea opusa, si niciodata nu poate prezenta un om atat de pur, atat de total daruit, atat de neatins de o umbra sau de alta din cele care slabesc lumina deplina a umanitatii desavarsite.

Chipul lui Iisus este un chip istoric, prin faptul ca se conciliaza in autenticitatea Lui profunda cu umanitatea adevarata, dar si prin faptul ca n-ar fi putut fi construit de vreo fantezie in aceasta adevarata desavarsire a Lui.

Prin invatatura pe care a dat-o El nu a facut decat sa talmaceasca umanitatea Sa desavarsita, datorita unirii ei ontologice si spirituale cu natura dumnezeiasca, si, prin forma ei cristalizata in porunci, in calitatea Sa de Dumnezeu, si sa ceara oamenilor sa-I urmeze, fagaduindu-le in acest scop ajutorul Sau in eforturile lor: “Invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima” (Mt. 19, 22). Invatatura Lui e perfecta in toate preceptele ei, de la inceput; nimic nu poate fi eliminat din ea, nici adaugat. Aceasta pentru ca El Insusi, ca subiect ce Se talmaceste in ea, este desavarsit. Dar in acelasi timp ea e unicul drum care se dovedeste obligatoriu de urmat pentru noi, unicul drum de desavarsire, dar si ca un drum posibil de urmat. Si aceasta dovedeste din nou istoricitatea lui Iisus, odata cu unicitatea Lui. El Se dovedeste si prin aceasta tinta umanitatii noastre, dar tinta reala, nefantezista, tinta corespunzatoare realelor aspiratii ale umanitatii.

El n-a venit sa strice legea, care e lege dumnezeiasca si in acelasi timp legea firii noastre (Rom. 2, 14), ci sa o implineasca (Mt. 5, 17), adica sa ceara oamenilor sa mearga mai sus spre tinta implinirii lor ca oameni, tinta la care El Se afla. Jugul acestor porunci este usor, pentru ca el corespunde aspiratiilor umane celor mai autentice si cine il ia si il poarta gaseste odihna adevarata a sufletului, pentru ca il elibereaza pe om de sfasierile si nemultumirile care-l agita (Mt. 11, 29). Asa se intalneste harul cu natura, daca intelegem prin natura firea cea adevarat umana, deschisa dialogului cu Dumnezeu si urcand in El spre implinirea ei. “Pazind legea harului, traim legea lui Dumnezeu inscrisa in firea noastra,” spune Sfantul Maxim Marturisitorul.

Categoria: Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol 2 - Pr Dumitru Staniloae

Cautare: