„Cine nu lucreaza nici sa nu manance” [2 Tes. 3, 10].

Meşteşugarul care şade la lucrul său iese din orice altă preocupare şi îşi pune în lucrarea sa toată grija şi sârguinţa lui, respingând prin sârguinţă lenea, iar prin preocupare neiscusinţa meşteşugului. Fiindcă are sub ochii gândirii răsplata lucrului iar inima sa îşi închipuie câştigul, el trece cu vederea atât osteneala, cât şi hrana. Tot aşa şi monahul care vrea să-şi hrănească sufletul se ţine mereu de lucrul său, căci se teme de nelucrare şi de lipsa hranei care vine de aici, potrivit cuvântului Apostolului care spune: „Cine nu lucrează nici să nu mănânce” [2 Tes. 3, 10].

Fiindcă aşa cum cel ce nu lucrează cu mâinile pofteşte mâncărurile — căci „tot cel ce nu lucrează e în pofte [Pr. 13,4] —, dar nu se împărtăşeşte de ele, ci flămânzeşte din pricina lipsei celor necesare, tot aşa şi cel ce nu se îngrijeşte de lucrarea gândirii, deschide intrarea unor gânduri extrem de variate şi, însoţindu-se cu ele din indolenţă [rathymia] şi zăbovind în ele, se aseamănă [fiului risipitor] celui plecat în ţara îndepartată şi care mânca hrana porcilor şi nu se sătura [Lc.15, 13—16]. Şi iată cum, nemeditând cuvintele dumnezeieşti, ajunge trândav, şi ca trândav nu primeşte de mâncare; iar nehrănit cu pâinea cuvintelor dumnezeieşti moare, bolind de necunoaşterea lui Dumnezeu. Căci aşa cum cel ce are cunoaşterea lui Dumnezeu se împărtăşeşte de viaţă — „Şi aceasta este viaţa de veci, ca să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe lisus Hristos, pe Care L-ai trimis” [In 17,3] — tot aşa şi cel ce suferă de necunoaşterea lui Dumnezeu are drept păstor moartea şi se lipseşte de viaţă [Ps. 48, 15].

Iar lucrul monahului e aducerea-aminte de Dumnezeu, căci zice [Scriptura]: „Dumnezeu l-a pus pe om în grădina raiului ca să o lucreze şi să o păzească” [Fc 2,15], ceea ce înseamnă aducerea-aminte de Dumnezeu şi trezvia [mneme Theou kai nepsis], ca nu cumva depărtându-se omul din indolenţă de privirea ţintă la Dumnezeu să sufere uitarea poruncii şi să se uite la plăcerea lucrurilor de faţă. Lucru pe care l-a şi păţit. De aceea Hristos le spune ucenicilor Săi poruncind: „Privegheaţi şi vă rugaţi” [M26,41]. Căci aşa cum grădina de legume şi belşugul roadelor sunt prădate uşor de trecători dacă nu au o pază permanentă, tot aşa şi gândirea care parcurge cuvintele rugăciunii, dar nu are mintea supraveghind cele spuse, se roagă fără folos. Fiindcă mintea furată de alte înţelesuri şi care vagabondează în ele părăseşte cunoaşterea rugăciunii.

Dumnezeu Cuvântul Se arată celor ce se roagă curat şi care stăruie mereu în meditarea cuvintelor dumnezeieşti, căci zice: „Cine păzeşte poruncile Mele acela este cel ce Mă iubeşte pe Mine, şi Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui” [In 14,21]. Rugăciunea unită cu atenţia face să răsară cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoaşterea dumnezeiască, atrăgând la sine iubirea sufletului, leagă sufletul cu Dumnezeu. Iar iubirea care pironeşte toată inima de Dumnezeu face contemplarea minţii cu neputinţă de smuls de cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci iubirea e o legătură a minţii cu Dumnezeu şi cu cele dumnezeieşti; când luminează, ea risipeşte ca o ceaţă orice înţeles şi orice gând al veacului acestuia, căci „iubirea”, zice [Apostolul], „nu gândeşte răul” [I Co 13,4].

Fiindcă sufletul care a primit săgeata iubirii nu lasă mintea să se depărteze de plăcerea negrăită şi dumnezeiască. Căci aşa cum, atunci când se alipeşte de simţirea trupului, mintea simte lucrurile de faţă, tot aşa şi atunci când se uneşte în întregime cu Dumnezeu, mintea ajunge la desfătarea preafericitei veselii.

(Teolipt al Filadelfiei, Despre viața ascunsă în Dumnezeu-cuvinte duhovnicești, imne, scrisoriI, Ed. Deisis, Sibiu 2010, p.264-265)

Categoria: Articole

Cautare: