Consideratii asupra perioadei de la Constantin cel Mare pana la Anastasius » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

Consideratii asupra perioadei de la Constantin cel Mare pana la Anastasius

Aceasta perioada de aproape doua secole este destul de confuza, in Orient dar si in Occident asistand la o succesiune de peste 20 de imparati: spanioli, ilirieni, traci si chiar un asiatic. Cateva domnii sunt mai lungi si demne de remarcat: lui Constantiu al II-lea, fiul lui Constantin, i-a urmat varul sau Iulian (361-363), cu care a luat sfarsit dinastia lui Constantiu Chlor. Dupa acestia, in Orient a guvernat Valens (364-378), iar in Occident Valentinian. Lui Valens, i-a urmat Teodosie I cel Mare (379-395), iar fiii sai, Honorius si Arcadius, au condus primul Occidentul, iar cel de-al doilea Orientul. Arcadius l-a avut ca succesor pe Teodosie al II-lea (408-518). La inceputul secolului al V-lea, Occidentul s-a confruntat cu o succesiune de invazii barbare, iar Orientul a fost guvernat intre 450-518 de imparati ca: Marcian, Leon I, Zenon si Anastasius. In toata aceasta perioadŕ de fapt numai doua domnii au fost mai importante: aceea a lui Teodosie I, pentru ca acesta a fost ultimul imparat care a condus efectiv Imperiul si cea a lui Teodosie al II-lea, care in ciuda mediocritatii sale, prin lunga perioada in care a condus Imperiul de Rasarit a reusit sa indeplineasa o opera utila in mare parte, dusa la bun sfarsit de unii dintre ministrii sai sau de sora sa, Pulcheria.

Acest fenomen a fost favorizat de urmatoarele cauze: Fortele vitale ale Imperiului erau concentrate in Orient. Este de fapt ce si-a dorit Constantin odata cu crearea Constantinopolului. In vremea lui Teodosie al II-lea, pe langa largirea zidului de incinta al orasului, a luat fiinta si o Universitate pe care o inzestreaza cu 31 de catedre, repartizate aproape egal intre limbile greacasi latina. Acest fapt este foarte interesant, pentru ca demonstraza vointa Constantinopolului de a fi si capitala intelectuala a Imperiului.

Crestinismul s-a dezvoltat diferentiat in Rasarit si in Apus. In secolul al IV- lea cea mai inalta autoritate religiosa in Apus, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului, proclama independenta spirituala in raport cu Statul, in timp ce tot acum, in Orient, Teodosie I facea din crestinism o religie de Stat. In secolul al V-lea, papa Leon cel Mare afirma primatul scaunului de la Roma, in timp ce canonul al XXVIII-lea de la Sinodul al IV-lea Ecumenic plasa Rasaritul sub dependenta canonica a Patriarhiei de la Constantinopol.

Socul invaziilor barbare inegal resimtit in Rasarit si Apus. Rasaritul, ceva mai abil si mai puternic, a rezistat mai bine in aceasta perioada invaziilor barbare, in timp ce Occidentul, s-a prabusit. Prin aceasta, ceea ce era un dezechilibru crescand intre cele doua parti ale Imperiului, a devenit o ruptura.

Categoria: Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului - Pr. Emanoil Babus

Cautare: