Constantin al V-lea » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

Imperiul bizantin sub Constantin al V-lea (741-775)

Cu toate meritele castigate de Leon al III-lea in luptele cu arabii, atitudinea sa iconoclasta i-a subminat popularitatea. In Grecia opozitia fata de noua erezie ia forma unei adevarate revolte cu caracter politic.

La randul sau, Occidentul condamna in unanimitate iconoclasmul. La moartea lui Leon, Imperiul a trecut sub conducerea fiului sau, Constantin al V-lea, un foarte bun general, care a obtinut victorii notabile impotriva arabilor si bulgarilor; soldatii il iubeau si il cinsteau ca pe un semizeu. Imparatul a profitat de criza interna prin care treceau arabii: este vorba despre schimbarea dinastiei omayazilor cu aceea a abasizilor, dupa un indelung razboi civil. Tot acum se muta si capitala acestora de la Damasc la Bagdad, mai departe de granitele Imperiului. Aceasta slabire a arabilor ii permitea lui Constantin sa intre in 746 in Siria de Nord si sa ocupe orasul Germaniceea, locul natal al familiei sale. In 747, nu de parte de Cipru, reuseste sa distruga flota araba trimisa din Alexandria.

In Tracia, Constantin a luptat impotriva bulgarilor, care construisera fortarete la frontiera cu Bizantul si facusera o incursiune in 756. Acest an marcheaza inceputul numeroaselor confruntari cu bulgarii. Tensiunea atinge punctul maxim in 762, cand la conducerea bulgarilor vine Teletz, reprezentantul curentului antibizantin. Imparatul trimite o parte a cavaleriei si a flotei sale la Gurile Dunarii, coborind apoi spre Sud pentru a face jonctiunea cu aramata condusa de imparat la Anchialos in ziua de 30 iunie 763. Aici el obtine cea mai mare victorie din timpul domniei sale. Dupa aceasta data forta bulgarilor scade pana ce la conducerea lor vine Telerig (770), cu care Constantin are unele lupte incheiate favorabil pentru bizantini si cu o pace care nu a fost durabila. Victoriile lui Constantin asupra bulgarilor au avut ca principala consecinta impunerea Bizantului in Peninsula Balcanica.

Pe plan religios, Constantin al V-lea ia parte activa la disputele iconoclaste si pregateste un sinod, care a avut loc in Palatul Imperial de la Hiereia, pe malul rasaritean al Bosforului, langa Calcedon, intre 10 februarie-8 august 754. Constantin avea nevoie ca programul sau iconoclast sa fie sanctionat de un sinod si nu de o adunare imperiala, cum procedase Leon al III-lea. In vederea pregatirii sinodului, imparatul a alcatuit personal 13 scrisori teologice, dar din acestea ne-au ramas numai douasi acestea sub forma unor fragmente. La sinod au participat 338 de episcopi, un numar record, si s-a hotarat ca el sa fie considerat ecumenic. Ultima sedinta a avut loc in palatul Vlaherne din Constantinopol, la care a fost prezent si imparatul. Documentele privind desfasurarea lucrarilor au fost distruse in perioada cand s-a restabilit cultul icoanelor, dar s-au pastrat concluziile dogmatice sintetizate intr-un horos (definitie dogmaticŕ), combatute mai tarziu la Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787.

Potrivit acestui horos "imparatii sunt egali cu Apostolii, investiti cu puterea Duhului Sfant nu numai pentru a desavarsi si invata omenirea, dar si pentru a combate erezia diavoleasca". La Hiereia s-a acreditat ideea ca atunci cand pictorul face chipul lui Hristos, el poate reprezenta ori numai umanitatea Sa, separand-o astfel de divinitate, sau pe amandoua, umanitatea Sa si divinitatea Sa. In primul caz, el ar cadea in nestorianism, iar in al doilea el ar circumscrie divinitatea in umanitate, ceea ce ar fi absurd; ori ca ambele ar fi contopite si atunci am avea de-a face cu monofizism. Aceasta argumentare iconoclasta nu era insa valabilŕ, deoarece se uita ce s-a stabilit la Sinodul de la Calcedon si anume ca fiecare natura isi pastreaza propria stare de a fi. Iconoclastii sustineau ca indumnezeirea firii umane a lui Hristos ar suprima caracterul uman individual propriu.

Ei igonrau astfel adevaratul sens al unirii ipostatice, care implica o distinctie reala intre natura si persoana. Un alt aspect al ereziei iconoclaste era notiunea de icoana pe care o considerau identica ori "consubstantiala" cu prototipul. Consecinta acestui lucru era ca icoana materiala nu putea niciodata sa atinga aceasta identitate. De aceea singura reprezentare a lui Hristos pe care o admiteau era Euharistia, inteleasa doar ca "simbol" si chip, nu ca o prefacere reala, cum credem noi ortodocsii. Sinodul mai condamna si ceea ce li se parea a fi o cinstire exgerata a Sfintilor, socotind ca o asemenea venerare era adesea un scop in sine si indeparta pe cinstitor de dragostea si emulatia sfintilor, care constituia in acceptiunea participantilor singura cale de conduita crestina. Tot acum era lansatasi o teorie etica despre icoane, potrivit careia virtutile sfintilor sunt chipuri vii, pe care omul evlavios trebuie sa le reproduca in el insusi; nici Maica Domnului nu poate fi reprezentata pe icoane, deoarece este mai presus de ceruri si de Sfinti.

Horosul era urmat de o serie de anateme impotriva autorilor de icoane si a cinstitorilor lor, a patriarhului Gherman, "adoratorul" lemnului si a Sfantului Ioan Damaschinul, "care impartaseste sentimente mahomedane, a tradat pe Hristos, este dusmanul Imperiului, doctorul nelegiuirii, cinstitorul icoanelor". De asemenea, erau aduse laude la adresa imparatului, imparatesei, considerati "luminatori ai Ortodoxiei", care au proclamat clar inseparabilitatea celor doua firi ale lui Hristos si au dat o lovitura de moarte idolatriei. Se pare ca imparatul Constantin a negat in cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a Sfintilor si a fost impotriva cinstirii moastelor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare.

La putin timp dupa sinodul din 754, cand cinstirea icoanelor era oprita atat de legile imperiale cat si de cele ale Bisericii, imparatul a dezlantuit o prigoana fara precedent impotriva iconofililor, obligand pe toti supusii sa jure ca nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltratati si chiar ucisi. Masurile cele mai drastice au fost luate impotriva monahilor, lupta atat de inversunata impotriva lor ascunzand o alta dimensiune a conflictului iconoclast asupra careia vom reveni in amanunt dupa prezentarea Sinodului VII Ecumenic. Calugarii au fost izgoniti din manastiri, iar acestea transformate in hanuri ori cazarmi. Exterminarea monahilor era insotita de distrugerea icoanelor. Persecutia s-a extins chiar asupra inaltilor demnitari imperiali care au fost umiliti in public, orbiti, exilati ori chiar ucisi. Operele de arta religioasa au fost distruse si inlocuite cu scene care se inspirau din natura ori din expeditiile militare ale imparatului. La Constantinopol ura iconoclasta a mers atat de departe, incat a depasit hotararile sinodului din 754, hotarari care priveau doar cultul icoanelor si al moastelor de Sfinti, si s-a extins asupra cultului Sfintilor si al Maicii Domnului.

Este greu de apreciat cum s-ar fi incheiat acesta persecutie daca acest imparat fanatic, Constantin al V-lea, nu ar fi murit in ziua de 14 septembrie 775. Memoria sa a fost atat de urata, incat ramasitele sale pamantesti au fost scoase din Biserica Sfintilor Apostoli in perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale impotriva bulgarilor a facut ca poporul sa mearga la mormantul sau cu recunostiinta in momentele in care soarta Bizantului era pusa in cumpana de invaziile acestora.

Sub fiul sau, Leon al IV-lea Kazarul (775-780), care era si el un iconoclast convins, persecutia nu a mai avut aceeasi intensitate. O noua orientare va aparea dupa moartea sa, cand la conducerea Imperiului se va afla sotia sa, Irina (780-802), fiul sau, Constantin al VI-lea, fiind inca minor. Irina care venerase mereu icoanele si era favorabila calugarilor, incepe pregatirile pentru tinerea unui nou Sinod Ecumenic.

Categoria: Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului - Pr. Emanoil Babus

Cautare: