Constiinta e glasul lui Dumnezeu in fiinta noastra

Istoria omenirii ne arată că ideea şi credinţa în Dumnezeu este universală la toate popoarele – primitive, antice şi moderne. Toate popoarele au ridicat altare şi sanctuare în cinstea lui Dumnezeu, toate i-au adus jertfe, adresându-I diferite rugăciuni. Înţeleptul Plutarh zice: “Veţi găsi în lume cetăţi fără cârmuitor, oraşe fără întărituri, oameni fără locuinţe, popor fără ştiinţă, dar nu veţi găsi niciodată un popor fără credinţă în Dumnezeu, oraşe fără temple pentru jertfe şi rugăciuni!”

Au existat şi există indivizi atei, dar nu există nici un popor fără religie adică ateu. Omenirea n-a trăit niciodată fără religie!

Deci, din universalitatea credinţei în Dumnezeu rezultă existenţa lui Dumnezeu. A crede, cum zic ateii, că preoţii au înfiinţat religia, e tocmai cum ai zice că medicii au înfiinţat boala, păstorul – turma de oi, profesorul – copiii şi altele asemenea.

În fiinţa noastră există un drept judecător numit simţul conştiinţei morale, având rolul de a deosebi binele de rău. Ne întrebăm, cine a pus în sufletul omului aceste legi? Sfântul Apostol Pavel zice: “Când păgânii care n-au lege din fire plinesc poruncile legii, ei neavând lege, singuri îşi sunt lege” (Rom. 2, 14). Ea nu poate pleca decât de la un Stăpân care răsplăteşte binele şi pedepseşte răul. Conştiinţa e glasul lui Dumnezeu în fiinţa noastră. Cum observăm că există şi funcţionează conştiinţa şi n-o putem tăgădui deşi n-o putem vedea, aşa nu putem tăgădui un legiuitor suprem pe care îl numim Dumnezeu. Glasul conştiinţei poate fi înăbuşit, dar ea nu poate fi nimicită. Oamenii religioşi în raport cu cei necredincioşi ne duc la concluzia binefăcătoare a simţului religios. Cineva a spus: dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat. Dar, să nu ne facem griji, Dumnezeu Există!

(Arhim. Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, 1996, pp. 8-9)

Categoria: Articole

Cautare: