Credinta pusa in practica sau joaca de-a viata duhovniceasca?

Cuvântul lui Dumnezeu, pătruns în inimă şi implantat acolo, dăruieşte sufletului devotat bărbăţie, tărie şi putere pentru îndurarea ispitelor. Iar cuvântul duhovnicului reprezintă o sabie duhovnicească ce se sileşte să taie necurăţia, dând naştere chinului şi durerii inimii fiului duhovnicesc şi cerând o renunţare smerită la voia proprie şi multă răbdare. Toate aceste dificultăţi ‒ necesitatea ostenelii, a răbdării, a smeririi sinelui ‒ devin pentru mulţi, care s-au obişnuit să caute în viaţă numai bucurii şi plăceri, un obstacol pentru creşterea în viaţa duhovnicească, iar crucea mântuitoare, pe care fiecare om trebuie să o ia şi să o ducă în mod conştient şi cu dragoste, singura cu care ne putem rupe de ataşamentele şi slăbiciunile lumeşti, este respinsă ca o greutate cu neputinţă de dus. Astfel, închinându-se şi aducând cântări Crucii celei măreţe a lui Hristos şi Patimilor Lui, prin care am fost mântuiţi, în mod formal omul va ocoli cu îndemânare şi inventivitate crucea sa personală, aducătoare de mântuire. Din această cauză se întâmplă atât de des ca viaţa duhovnicească să fie substituită în mod înfricoşător cu joaca de-a viaţa duhovnicească. Acest joc, dând naştere unor noţiuni false despre duhovnicie, începe să inunde lumea cu o pseudoduhovnicie. Iar Bisericii îi este din ce în ce mai greu să stea împotriva acestei calamităţi contemporane care, răspunzând năzuinţelor lăuntrice ale oamenilor, îi abate de la calea mântuitoare a crucii, a urmării lui Dumnezeu, la căutarea propriului eu, care s-a dezvoltat deja în suflet şi devine un paravan între om şi Dumnezeu. (Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 16-17)

Categoria: Articole

Cautare: