Credinta si certitudine

Pe om îl caracterizează întrebarea; ea l-a dus la reflexiune. Permanenta întrebare l-a mânat înainte şi l-a făcut mai om. Niciodată mulţumit cu ceea ce ştie şi posedă, întotdeauna căutător în necunoscut, el a căzut în stări de nelinişte; omul a trecut prin crize. Dacă întrebarea şi căutarea continuă îi sunt caracteristice, nu mai puţin îi aparţine certitudinea.

A fi permanent în criză înseamnă a te irosi, a coborâ panta vieţii. Criza este bună numai dacă aduce după sine o cucerire nouă, o luminare a fiinţei morale. Omul nu poate fi om rămânând ca o corabie fără cârmă, plutire fără ţel şi fără sens în apele neliniştite ale lumii. Omul aleargă pentru a câştiga certitudinea; în certitudine creşte ca o floare scăldată în soare; se armonizează, capătă sevă şi plinătate.

Certitudinea aparţine firii omului; ea înseamnă echilibru şi linişte, înseamnă putere. Există certitudini intelectuale şi o singură certitudine morală. Ea se defineşte prin obiectul ei şi prin condiţiile pe care le cere. Adevărata certitudine a omului este legătura cu Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este certitudinea prin excelenţă, certitudinea desăvârşită. În ea omul nu se mai clatină, nu se mai supune întâmplărilor; este stăpân pe sine.

Credinţa este o experienţă interioară, adică o experienţă trăită direct ca o lumină, nu gândită şi nici închipuită.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 74-75)

Categoria: Articole

Cautare: