Cu cat cineva urca mai sus pe scara pocaintei, in aceeasi masura urca pe treptele sfinteniei

Neexperienţa lucrării practice în viaţa duhovnicească naşte la omul contemporan multe semne de întrebare, pe care le auzim continuu în întâlnirile şi discuţiile noastre zilnice. Sfinţenia, adică desăvârşirea după Dumnezeu în înţelesul ei esenţial, aproape întotdeauna se explică greşit de către cei care se află departe de adevărata experienţă...

Fiecare dintre noi este cu putinţă să guste o parte din sfinţenie, căci nevoinţa şi calea spre desăvârşita sfinţenie trec prin anumite grade şi stadii. Calea care duce la sfinţenie şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa, deoarece „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Cu cât cineva urcă mai sus pe scara pocăinţei, în aceeaşi măsură urcă pe treptele sfinţeniei. Aceasta este şi condiţia adevăratei pocăinţe, ca omul să redobândească harul dumnezeiesc, pe care l-a pierdut din pricina păcatului, sau a unei vieţi seci, departe de credinţă şi de cunoaşterea lui Dumnezeu. Dobândirea harului nu este ceva în parte, ci întregimea înfierii, pe care Hristos o dă credincioşilor prin Biserica Sa. Credincioşii pot, dacă vor, să participe la desăvârşirea după putere, pe care Părinţii o împart în trei stări: curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Starea a treia se numeşte şi desăvârşire, sau nepătimire, sau cunoaştere dumnezeiască, sau dragostea de Dumnezeu. Se numeşte încă şi sabat, adică odihnă, în care – precum Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de lucrurile sale – şi omul se odihneşte de lucrările pocăinţei.

(Iosif Monahul, Bătrânul Iosif Sihastrul Nevoinţe – Experienţe – Învăţături, Schitul Lacu, 2001, p. 100)

Categoria: Articole

Cautare: