Cum a hotarat parintele Adrian Fageteanu sa-si inchine viata lui Dumnezeu

E o poruncă grea aceasta, părinte, să-L iubeşti pe Dumnezeu. Şi nu e la îndemână pentru oricine.

Da, e greu. Dar când simţi că Lui Îi datorezi existenţa, nu numai prezentul, ci şi viitorul, atunci încerci să te interesezi: cine e El? Şi dacă spune chiar Evanghelistul cel mai iubit de Dumnezeu că Dumnezeu e Iubire, nu? La Iubire trebuie să răspunzi cu iubire. Românul spune: cum e bună ziua, aşa e şi mulţumita, nu?

Eu, ca elev, ca student, duceam o viaţă de Heidelberg. Cântec, băutură, distracţie. Abia când am fost rănit de moarte pe front şi Dumnezeu mi-a salvat viaţa când era imposibil, adică niciun medic nu mai spunea că e posibil să mai trăiesc, toţi şi-au exprimat părerea, ca medici, că cel mult două ceasuri mai am de viaţă. Două ore. Cam cât se scurge sângele de la un curcan mare. Şi Dumnezeu m-a salvat. În două ore, în loc să mor, eram dus de un avion la şase sute şi ceva de kilometri, la un spital militar. Şi erau medicii anunţaţi, medicii spitalului, erau toţi în costum de operaţie. Nici nu m-au identificat măcar, m-au pus imediat pe masa de operaţie, doar m-au şters puţin cu spirt, aşa, ca să... Nici nu mi-au luat identificarea pe care o avea orice militar, aceea de metal, cu numele, contingentul, regimentul şi toate astea. Ei ştiau că-i urgent. „Las’ că vedem noi cine-i, dacă-l salvăm!”. Şi atunci, aşa cum un om păcătos s-a gândit încă în avion, dacă Dumnezeu m-a salvat, să-mi închin şi eu viaţa la ceea ce vrea Dumnezeu, nu ce vreau eu.

După operaţie, când am primit nu concediu, ci un fel de învoire cu revenire la spital, m-am dus la mănăstirea Putna şi mi-am închinat viaţa lui Dumnezeu...

(Părintele Adrian Făgeţeanu, Viaţa mea. Mărturia mea ‒ Interviuri de Andrei Dârlău, volum coordonat de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, București, 2011, pp. 131-132)

Categoria: Articole

Cautare: