Cum anume a intrat raul in lume

Protopărinţii noştri au fost izgoniţi din grădina Edenului pentru că au mâncat fără îngăduinţă din pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Este de asemenea evident faptul că actul păcătos n-a constat în însuşi acest mâncat, dar prin el a ieşit la iveală un alt păcat ascuns al inimii. Atingem aici străvechea chestiune a originii răului într-o lume pe care Creatorul ei a creat-o bună. Cum anume a intrat răul în această creaţie bună şi cum reuşeşte el să se impună în ea de fiecare dată? Scriptura ne dă la această întrebare un răspuns clar, dar acest răspuns nu e genul de răspuns la care ne-am aştepta.

În cartea Facerii se spune că Dumnezeu a sădit grădina raiului pentru primul om ca acesta să o lucreze şi păzească (Fc 2,15). Toate plantele urmau să-i servească drept hrană, cu excepţia pomului din mijlocul grădinii, al „cunoştinţei binelui şi a răului", reprezentând hotărârea rezervată lui Dumnezeu cu privire la ce este bine şi ce este rău. „În ziua când va mânca din el va trebui să moară” (Fc 2,16-17). Nu ni se dă un motiv al acestei porunci, care nu este iscodită, ci ea este o pură expresie a suveranităţii divine asupra operei sale.

La început omul s-a ţinut fidel de această poruncă, fără să-şi facă gânduri în legătură cu ea. Era ascultător, adică asculta neîmpărţit cuvântul lui Dumnezeu. Această ascultare fără întrebări e expresia unei puternici relaţii de încredere reciprocă, relaţie care domină între Creator şi creatură în această stare primordială, înţeleasă ca arhetipală şi exemplară pentru toate timpurile. De partea lui Dumnezeu această relaţie de încredere se exprimă prin încredinţarea grădinii Sale omului şi prin poziţia regală incomparabilă pe care o deţinea Adam ca stăpân asupra regnului animal în locul lui Dumnezeu (Fc 1, 26). De partea omului această relaţie consta într-o recunoaştere fidelă şi ascultătoare a acestei ordini voite de Dumnezeu.

Pentru a pune la încercare această ascultare şi a distruge, pe cât posibil, această relaţie de încredere, era nevoie de o şiretenie: „Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu" (Fc 3, 1). Mai mult, el era „mincinos şi tată al minciunii", plin de pizmă (Prov 2, 24) şi ucigător de oameni de la început (In 8, 44). De unde a ajuns şarpele, care este menţionat în mod explicit printre creaturile lui Dumnezeu, la răutatea lui abisală, nu este iscodit însă de Scriptură nicăieri. Acesta arată limpede că aici avem de-a face nu cu o explicare logică a originii răului în stil modern, pentru care nu poate exista un mysterium iniquitatis, o taină a fărădelegii. Mai degrabă trebuie evidenţiat faptul că, spre deosebire de existenţa animalului, ba chiar a întregii creaţii, starea în picioare şi căderea omului nu se înţeleg de la sine fără interogaţie. Omul singur trebuie să se decidă în mod liber în ce priveşte menirea sa creaturală. De această decizie ţine şi o experienţă ancestrală a omului, şi anume faptul de a fi contestat.

Evident, Dumnezeu nu vrea ispitirea omului ca atare, dar o îngăduie. Mai mult, dându-i omului o poruncă şi neascunzându-i consecinţele încălcării ei, a deschis creaturii sale acel spaţiu pe care îl numim libertate, iar prin aceasta posibilitatea ca această libertate să fie contestată. Cartea Iov încearcă să răspundă la întrebarea cum anume e cu putinţă aşa ceva. În măreaţa scenă inaugurală, Satana, acuzatorul, cere o radicală punere la încercare a fidelităţii lui Iov. Şi ea îi este aprobată.

Diferitele ispitiri la care este supus apoi Iov par la prima vedere să aibă în vedere doar proprietăţile sale materiale sau integritatea sa fizică, dar din discursurile prietenilor săi, şi mai clar încă din dojana femeii sale, reiese la ce anume trebuie să-l provoace pe Iov aceste suferinţe: la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Tocmai acest lucru e prezis de acuzatorul său. Dar s-a înşelat. Iov se ceartă cu Dumnezeul lui, dar nu-L blesteamă. Ba mai mult, la urmă îl cheamă pe Dumnezeu drept martor al nevinovăţiei sale împotriva lui Dumnezeu. La final, în mod paradoxal pentru percepţia noastră modernă, atât Dumnezeu, cât şi Iov sunt îndreptăţiţi. Iov îl cinsteşte pe Dumnezeu, îl lasă pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, fără să ceară o explicaţie raţională pentru misterul Său insondabil, în timp ce Dumnezeu îl achită pe credinciosul Său rob Iov: el singur a vorbit drept despre Dumnezeu!

(Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 56-59)

Categoria: Articole

Cautare: