Cum ne insala diavolul in lupta cu patimile

Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmaşul care se străduieşte din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, şi ostaşul lui Hristos, creştinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, şi el, foarte abil. Inteligenţa unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le foloseşte pentru a-l înşela pe diavol şi a-i zădărnici uneltirile şi ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenţia asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creştinului vindecat.

Patimile tind să revină la noi, chiar dacă ne-am lepădat de ele. Când nouă ni se pare că ne-am vindecat de ele, ele se năpustesc asupra noastră cu şi mai multă putere decât înainte. Ca în toate, şi în acestea, Mântuitorul Hristos ni Se face dascăl: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean” (Matei 12, 43-45). În cele ce urmează, vom expune câteva măsuri de precauţie oferite de Sfinţii Părinţi în această privinţă.

Mai întâi, trebuie să ne întrarmăm împotriva patimii care le domină pe celelalte, „şi numai împotriva ei, luptând cu osebire contra vrăjmaşului celui din sine; pe acesta de nu-l vom surpa, de nici un folos nu va fi biruinţa asupra celorlalte”. Atunci când ne luptăm cu două patimi deodată, „pe care nu le putem ocoli”, trebuie să le cumpănim; este preferabil să ne supunem celei mai puţin vătămătoare, decât să cădem pradă celei mai vătămătoare.

Sfântul Ioan Scărarul ne oferă două alternative în această privinţă: „Astfel, de multe ori, stând la rugăciune şi venind la noi oarecare fraţi, trebuie să alegem una din două: sau să întrerupem rugăciunea, sau, nerăspunzând nimic fratelui, să-l lăsăm să plece întristat”. Alegerea trebuie să fie aceea de a întrerupe rugăciunea şi a acorda fratelui atenţia cuvenită, deoarece „dragostea este mai mare decât rugăciunea”, ne spune Sfântul.

În cea de-a doua pildă, fiind Sfântul Ioan tânăr şi aflându-se undeva la o masă, a fost cuprins „dintr-odată şi de gândurile lăcomiei pântecelui, şi de cele ale slavei deşarte”. Temându-se „de fiica îndrăcirii stomacului” [de desfrânare], a preferat să fie învins „de slava deşartă”.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 337-338)

Categoria: Articole

Cautare: