Cum se naste mandria

În stadiul de început, mândria este greu de recunoscut. Doar un duhovnic încercat sau un psiholog încercat poate stabili fără greş această patimă atunci când ea se află în faşă.

Omul se poartă aparent normal, însă un ochi experimentat recunoaşte în el începutul bolii. Omul e mulţumit de sine. Este bine dispus: cântă, zâmbeşte, adeseori chiar râde şi câteodată hohoteşte fără pricină; face pe originalul, pe spiritualul; caută să atragă cu orice preţ atenţia celor din jur; îi place să vorbească mult, iar în convorbirile lui se aude la nesfârşit „eu", însă un singur cuvânt dezaprobator face ca dispoziţia lui să se schimbe rapid, şi el devine abătut, ca în urma unei laude să înflorească din nou. În general însă, în stadiul acesta dispoziţia lui rămâne luminoasă.

În continuare, dacă omul nu-şi dă seama de păcătoşenia sa, dacă nu se pocăieşte şi nu se îndreaptă, boala lui duhovnicească evoluează şi se acutizează.

În om apare convingerea sinceră de faptul că este mai presus de alţii. Această convingere se transformă în patima de a comanda, şi el începe să dispună după bunul plac de atenţia, de timpul şi de puterile altora. Devine obraznic: se apucă de orice, chiar dacă nu face decât să strice şi să încurce, în toate se bagă, chiar şi în familiile altora.

În stadiul acesta, dispoziţia omului mândru se strică, fiindcă el întâmpină deseori rezistenţa celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, încăpăţânat, certăreţ, nesuferit de nimeni. Fireşte, oamenii încep să-l evite, dar el este convins de dreptatea sa şi consideră că pur şi simplu nimeni nu vrea să-l înţeleagă, şi ca atare o rupe cu toţi. Răutatea şi ura, dispreţul şi îngâmfarea, se instalează şi prind rădăcini în sufletul lui. Sufletul îi devine întunecat şi rece, mintea i se întunecă, şi omul iese din orice supunere. Scopul lui este să iasă cum vrea el, să-i facă pe ceilalţi să se simtă inferiori, să-i impresioneze şi să-şi demonstreze „dreptatea". Tocmai trufaşi de felul acesta creează schismele şi ereziile.

În următoarea etapă de dezvoltare a bolii, omul o rupe şi cu Dumnezeu... Tot ce are, inclusiv calităţile şi unele virtuţi, şi le atribuie sieşi. El e convins că-şi poate aranja viaţa fără ajutorul altora şi că poate dobândi singur tot ce-i trebuie în viaţă. El se simte mare voinic, chiar şi atunci când are o sănătate plăpândă. Se îngâmfează cu „înţelepciunea" sa, cu cunoştinţele sale, şi se mândreşte cu tot ce are - iar rugăciunea lui devine nesinceră, rece, fără frângere de inimă, iar mai apoi încetează de tot să se mai roage. Starea lui sufletească se face negrăit de întunecată, dar totodată el e convins că e pe calea cea dreaptă şi continuă să meargă cu grabă spre propria pierzare. - Schiigumenul Sava

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 12-14)

Categoria: Articole

Cautare: