Cum trebuie sa implineasca ucenicul cuvantul parintelui?

Ascultarea este „o taină duhovnicească a Bisericii şi, de aceea, legătura dintre părintele duhovnicesc şi ucenic este una a sfinţirii" (Arhim. Sofronie, Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1994, p. 63).

Pentru ucenic, această taină constă, aşa cum am văzut, în a învăţa să săvârşească voia lui Dumnezeu, supunându-se cu încredere, cu bunăvoire, cu dragoste şi bucurie cuvântului părintelui său, pentru a se desăvârşi în ascultare.

Ştiind că nevoinţa părintelui este mult mai grea decât a sa, pentru că poartă pe drumul mântuirii şi pe fiii duhovniceşti, ucenicul trebuie să rămână statornic în iubire şi în încrederea faţă de părintele lui chiar şi în vreme de ispită, atunci când acesta se poate manifesta mai sever.

Povesteşte Patericul despre un asemenea părinte care „avea un ucenic bun şi, din împuţinarea sufletului, l-a scos afară pe uşă cu cojocul lui. Fratele - continuă pilda - a răbdat afară şezând". Aşteptarea ucenicului, „şederea" lui , trebuie înţeleasă ca o rămânere în Duh de dragoste şi de înţelegere a părintelui său. Subînţelegem că fratele a rămas rugându-se, „nesmintindu-se" de slăbiciunea părintelui. Puterea răbdării, dar mai ales a curăţeniei inimii lui, a rugăciunii şi credinţei lui, l-au făcut pe Bătrân să-i facă metanie, zicând: „O, părinte, smerenia îndelungii tale răbdări a biruit împuţinarea sufletului meu. Vino înăuntru că de acum tu eşti Bătrân şi părinte, iar eu tânăr şi ucenic!" (Avva Râmleanul, în Patericul, p. 204).

Dacă aceasta se întâmpla înăuntrul pustiei - pare să ne înveţe pilda -, cu cât mai mult, în zilele noastre, ucenicul e dator a se ruga şi a rămâne alături (cu inima şi cu rugăciunea, nu doar cu prezenţa sa, adeseori păstrând fiorii revoltei şi ai mâhnirii) de părintele său, de a-l acoperi cu dragostea sa. Cu atât mai mult cu cât un părinte bun nu e înconjurat doar de fiii obştii, ci şi de nenumăraţi alţii, ce-l caută adeseori, unii străbătând pentru aceasta distanţe mari.

Gata oricând a-l odihni cu îngăduinţa şi cu smerenia sa, fratele îl va întări el însuşi pe părintele său în dragostea pe care acesta i-o poartă: „Spuneau unii pentru Avva Siluan că, odată umblând în Schit cu Bătrânii şi vrând să le arate lor ascultarea ucenicului său Marcu şi pentru ce-l iubeşte pe el, văzând un porcuşor, i-a zis lui : «Vezi pe acest bivolaş, fiule?». Şi i-a răs puns lui: «Da, îl văd, Avvo!». «Şi coarnele lui, cum sunt de gingaşe!». Şi a zis: «Aşa, avvo!». Şi s-au minunat Bătrânii de răspuns şi s-au folosit de ascultarea lui".

Desigur, credinţa şi iubirea cu care ucenicul e dator faţă de părintele său se vede în ascultarea sa, în faptele sale. Numai adeverite de fapte, acestea sunt vii, înviind şi încredinţând pe cei din jur. Despre acelaşi ucenic Marcu, se spune că Avva Siluan, părintele său, îl iubea mai mult decât pe ceilalţi unsprezece pe care îi avea. Auzind acestea, alţi Bătrâni, venind la el, l-au acuzat. „Iar el, luându-i, a ieşit şi a bătut la fiecare chilie, zicând: «Frate cutare, vino, că îmi trebuieşti!». Şi nici unul dintr-înşii nu i-au urmat lui îndată. Dar venind la chilia lui Marcu, a bătut în uşa lui, zicând: «Marcule!». Iar el, auzind glasul Bătrânului, îndată a sărit afară. Şi l-a trimis la o ascultare şi a zis Bătrânilor: «Unde sunt ceilalţi fraţi, părinţilor?». Şi intrând în chilia lui, a pipăit tetradia lui şi a găsit că pusese mâna să facă slova O, dar auzind pe Bătrânul, nu a întors condeiul să-l împlinească. Deci au zis Bătrânii: «Cu adevărat, pe care-l iubeşti tu, Avvo, şi noi îl iubim, pentru că şi Dumnezeu pe acesta îl iubeşte»" (Avva Marcu, ucenicul lui Avva Siluan, în Patericul, p. 147).

Şi pentru că ucenicul însuşi trebuie să înveţe că ascultarea nu este doar o supunere necondiţionată, ci o adevărată artă a înţelegerii, a pătrunderii în duhul părintelui, pentru a deprinde această artă, el are nevoie de inspiraţie, de luminarea Duhului Sfânt, venită din rugăciune.

„Când vrei să mergi ca să-ţi descoperi gândurile şi cugetele tale unui părinte duhovnicesc şi să-l întrebi să-ţi spună cele pentru folosul sufletului tău, după obiceiul călugăresc, atunci ţi se cade să te rogi lui Dumnezeu, zicând: «Doamne, Dumnezeul meu, cele ce vrei tu şi le ştii că sunt spre folosul sufletului meu, acelea dă-le în gura acestui părinte, ca să mi le zică şi eu să primesc ca din gura Ta cuvintele lui si să mă folosesc de dânsele!»" (Patericul, p. 257).

Credinţa, ascultarea, statornicia în slujirea lui îl vor face pe ucenic să se înalţe la vrednicia „vieţii îngereşti". Se spune astfel despre Avva Ioan Tebeul că, slujind părintelui său, Avva Ammoi , când acesta era bolnav, îndelung ostenindu-se cu el, niciodată nu a fost mângâiat de acesta, „niciodată nu i-a zis: «Mântuieşte-te!»". Deşi părintele părea a-l trece cu vederea, dragostea fratelui nu rămânea fără de răspuns în inima sa. Astfel, Bătrânilor aflaţi la căpătâiul lui când se săvârşea, părintele le-a descoperit starea lui duhovnicească, pe care o mărturisise slujirea lui: „Acesta înger este, iar nu om!" (Avva Ioan Tebeul, în Patericul, p. 117).

(Arhim. Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 120-124)

Categoria: Articole

Cautare: