Cum vine omul la smerenie?

Ferice de omul care-şi recunoaşte neputinţa. Fiindcă această recunoaştere i se face lui temelie şi rădăcină, şi început a toată bunătatea. Căci de ar cunoaşte cineva cu adevărat şi ar simţi propria lui neputinţă, atunci şi-ar aduce imediat sufletul din lenea care întunecă cunoaşterea, şi ca o comoară ar strânge pentru el paza. Dar nimeni nu-şi poate simţi neputinţa, decât numai atunci când încetează o clipă să fie ispitit prin chinuri, fie trupeşti, fie sufleteşti. Că atunci asemănându-şi neputinţa lui cu ajutorul de la Dumnezeu, va să-şi dea îndată seama, cât e de mare ajutorul. Și iarăşi, când îşi va vedea mulţimea meşteşugurilor, păzirea, înfrânarea, acoperirea şi îndrăgirea sufletului său, prin care omul a nădăjduit să-i afle sufletului o bună nădejde, dar n-a putut. Sau dacă inima lui nu se alină din pricină că-i e teamă şi se cutremură să înţeleagă şi să afle că frica aceasta a inimii lui arată şi însemnează că peste tot are nevoie de un altul, care să-l ajute. Că dinlăuntru dă inima mărturie prin frica aceea, care o loveşte şi o tulbură, înlăuntrul ei, arătând că-i lipseşte ceva. Şi de aceea se învinovăţeşte pe sine, neputându-se aşeza cu nădejde. Că zice, ajutorul lui Dumnezeu ne mântuieşte (Ps. 120, 2). Iar dacă cineva recunoaşte că are nevoie de ajutorul Dumnezeiesc, multe rugăciuni face. Şi cu cât înmulţeşte rugăciunile, cu atât se smereşte cu inima. Că tot cel ce se roagă şi cere, trebuie să se smerească, că: „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19). Deci, inima nu conteneşte să fie risipită, până ce nu se va smeri. Că numai smerenia face inima să se adune (concentreze).

Iară când se smereşte omul, îndată îl înconjoară mila şi simte atunci inima ajutorul de la Dumnezeu. Că a aflat inima o putere a nădejdii, că se mişca într-însa. Iar când simte omul că, Dumnezeu este de faţă şi-i ajută, atunci inima i se umple de credinţă şi înţelege de aici, că rugăciunile lasă ajutorul să vină, că este izvor de mântuire şi comoară de nădejde şi liman de izbăvire în faţa viforului, şi lumina celor ce sunt în întuneric, şi sprijin al celor neputincioşi, şi acoperământ în vremea ispitelor, şi ajutor în răutatea bolilor, şi pavăză de izbăvire în vreme de război, şi săgeată ascuţită împotriva vrăjmaşilor, şi ca să spunem pe scurt, toate aceste multe bunătăţi prin rugăciune intră în suflet.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 102-103)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: