Cuvant ascetic - Diadoh al Foticeei :: Filocalia

Cuvant ascetic - Diadoh al Foticeei :: Filocalia - vol. I

Cuvant ascetic - Diadoh al Foticeei

Despre viata morala, despre cunostinta si despre dreapta socoteala duhovniceasca,

Fratilor, oricarei vederi (contemplatii) duhovnicesti sa-i premearga credinta, nadejdea si dragostea, dar mai ales dragostea. Caci acelea ne invata sa nesocotim bunatatile vazute; iar dragostea ne leaga sufletul insusi de bunatatile lui Dumnezeu, adulmecand printr-o simtire a mintii urma Celui nevazut.

Toti oamenii suntem "dupa chipul" lui Dumnezeu; dar "dupa asemanare" nu sunt decat aceia, care prin multa dragoste si-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Cand deci nu suntem ai nostri, atunci suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a impacat cu Sine. La aceasta insa nu va ajunge cineva, de nu-si va convinge sufletul sau sa nu se mai lase vrajit de slava vietii usoare.

Cuvantul duhovnicesc umple de siguranta simtirea mintii, caci e purtat de lucrarea dragostei ce izvoraste din Dumnezeu. De aceea mintea noastra se indeletniceste, fara sa fie silita, cu grairea despre Dumnezeu. Caci nu simte atunci vreo lipsa care provoaca grija. Fiindca atat de mult se largeste prin vederi, cat vrea lucrarea dragostei. Bine este deci sa asteptam totdeauna cu credinta, ca sa primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvanta. Caci nimic nu e mai sarac decat cugetarea care, stand afara de Dumnezeu, filosofeaza despre Dumnezeu.

Nici cel ce nu este inca luminat nu se cade sa se apropie de vederile duhovnicesti; nici cel invaluit din belsug de lumina bunatatii Preasfantului Duh sa nu inceapa a cuvanta. Pentru ca lipsa luminii aduce nestiinta; iar belsugul nu ingaduie sa se vorbeasca. Caci sufletul fiind atunci beat de dragostea catre Dumnezeu, vrea sa se desfateze cu glas tacut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce tine mijlocia iluminarii, trebuie sa purceada a grai despre Dumnezeu. Caci aceasta masura daruieste sufletului cuvinte pline de stralucire. Iar stralucirea iluminarii hraneste credinta celui ce graieste intru credinta. Caci randuiala este ca cel ce invata pe altii sa guste, prin dragoste, el mai intai din rodul cunostintii, asa cum plugarul care se osteneste, trebuie sa se impartaseasca el mai intai din roade.

Atat intelepciunea, cat si cunostinta, cat si celelalte daruri dumnezeiesti sunt ale unuia si aceluiasi Duh Sfant. Dar fiecare din ele isi are lucrarea sa deosebita. De aceea unuia i s-a dat intelepciune, altuia cunostinta intru acelasi Duh, marturiseste Apostolul. Cunostinta leaga pe om de Dumnezeu prin experienta, dar nu indeamna sufletul sa cuvinteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec in viata monahala sunt luminati de ea in simtirea lor, dar la cuvinte dumnezeiesti nu vin. Daca insa se da cuiva pe langa cunostinta si intelepciune, in duh de frica, lucru ce rar se intampla, aceasta descopere insasi lucrarea cunostintii, prin dragoste. Fiindca cea dintai obisnueste sa lumineze prin traire, a doua prin cuvant. Dar cunostinta o aduce rugaciunea si linistea multa, cand lipsesc cu desavarsire grijile; iar intelepciunea o aduce meditarea fara slava desarta a cuvintelor Duhului, si mai ales harul lui Dumnezeu care o da.

Cand facultatea impulsiva (mania) a sufletului se porneste impotriva patimilor, trebuie sa stii ca este vreme de tacere, caci este ceas de lupta. Iar cand vede cineva ca starea aceasta de neliniste a ajuns la liniste, fie prin rugaciune, fie prin milostenie, sa se lase miscat de dragostea cuvintelor, asigurand insa prin legaturile smeritei cugetari aripile mintii. Caci pana nu se smereste cineva foarte prin dispretuirea de sine, nu poate grai despre maretia lui Dumnezeu.

Cuvantul duhovnicesc pastreaza sufletul celui ce-l graeste pururea neiubitor de slava desarta. Caci mangaind toate partile sufletului prin simtirea inimii, il face sa nu mai aiba trebuinta de slava de la oameni. De aceea ii pazeste pururea cugetarea fara naluciri, prefacand-o intreaga in dragoste de Dumnezeu. Dar cuvantul intelepciunii lumesti il indeamna pe om pururea spre iubirea de slava. Caci neputand mangaia si satisface pe cei ce-l graesc, prin experienta simtirii, le daruieste placerea laudelor, fiind el insusi o plasmuire a oamenilor iubitori de slava. Vom cunoaste deci fara ratacire aceasta inraurire a cuvantului lui Dumnezeu, daca vom cheltui ceasurile cand nu graim, in tacere lipsita de griji si in pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu.

Cel ce se iubeste pe sine, nu poate iubi pe Dumnezeu. Dar cel ce nu se iubeste pe sine, din pricina bogatiei covarsitoare a iubirii lui Dumnezeu, Il iubeste pe Dumnezeu, fiindca unul ca acesta nu cauta niciodata slava sa, ci pe a lui Dumnezeu. Caci cel ce se iubeste pe sine cauta slava sa. Iar cel ce iubeste pe Dumnezeu, iubeste slava Celui ce l-a facut pe el. Fiindca e propriu sufletului simtitor si iubitor de Dumnezeu sa caute pe de o parte pururea slava lui Dumnezeu in toate poruncile pe care Ie implineste, iar pe de alta sa se ciesfateze intru smerenia sa. Caci lui Dumnezeu I se cuvine slava, pentru maretia Lui, iar omului smerenie, ca prin ea sa ajungem sa fim ai lui Dumnezeu. De vom face aceasta si noi, bucurandu-ne intocmai ca Sfantul loan Botezatorul de slava Domnului, vom incepe sa zicem neincetat: "Acesta trebuie sa creasca, iar noi sa ne micsoram".

Cel ce iubeste pe Dumnezeu intru simtirea inimii, acela este cunoscut de El. Caci in masura in care primeste cineva in simtirea sufletului dragostea lui Dumnezeu, in aceeasi masura ajunge in dragostea lui Dumnezeu. De aceea unul ca acesta nu inceteaza sa se doreasca dupa lumina cunostintii cu o dragoste asa de puternica, incat sa-si simta topindu-se pana si taria oaselor, ne mai stiindu-se pe sine, ci fiind prefacut intreg de dragostea lui Dumnezeu. De unul ca acesta putem spune si ca este in viata aceasta si ca nu este. Caci petrecand in trupul sau, calatoreste, datorita dragostei, afara din el, miscandu-se necontenit cu sufletul catre Dumnezeu. Arzand cu inima neintrerupt de focul dragostei, s-a lipit de Dumnezeu prin puterea neslabita a unui mare dor, ca unul ce a iesit odata pentru totdeauna din iubirea de sine pentru dragostea de Dumnezeu: "Caci daca ne-am iesit din minte, zice, este pentru Dumnezeu, iar de suntem cu mintea intreaga, este pentru voi".

Ranele primite de trup, daca s-au inasprit si s-au umplut de murdarie, nu simt lucrarea leacului: dar dupa ce sunt curatite, simt lucrarea leacului, ajungand prin el la tamaduire desavarsita. Asa si sufletul: cata vreme e neingrijit si acoperit in intregime de lepra voluptatii, nu poate simti frica lui Dumnezeu, chiar daca i-ar vesti cineva neincetat judecata infricosata si aspra a a lui Dumnezeu. Dar cand incepe sa se curateasca cu multa luare aminte, simte frica lui Dumnezeu ca pe un leac adevarat al vietii, care mustrandu-l, il arde ca infr-un foc fara durere. Pe urma, curatindu-se treptat, ajunge la curatirea desavarsita, sporind in dragoste pe masura ce se micsoreaza frica din el.

Sufletul care nu s-a izbavit de grijile lumesti, nu iubeste nici pe Dumnezeu cu adevarat si nu dispretuieste nici pe diavolul cum trebuie. Caci grija vietii ii este ca un acoperemant, care il impovareaza. Din aceasta pricina mintea nu-si poate cunoaste dreptul de judecata asupra acestor fel de lucruri, ca sa dea fara greseala hotararile judecatii sale. Deci in toate chipurile retragerea din lume e folositoare.

Nimenea nu poate iubi sau crede cu adevarat, daca nu se are pe sine insusi paris al sau. Caci cand constiinta noastra se tulbura prin mustrarile ce si le face, nu mai e lasata mintea sa simta mireasma bunurilor supralumesti, ci indata e cuprinsa de indoiala: pe de o parte doreste acea mireasma cu ardoare pentru experienta lor anticipata prin credinta, pe de alta nu o mai poate prinde cu simtirea inimii prin dragoste, din pricina deselor impunsaturi ale constiintii mustratoare. Dar curatindu-ne pe noi insine printr-o atentie mai fierbinte, vom castiga ceea ce dorim in Dumnezeu, dobandind o si mai deplina experienta.

Cei ce se nevoiesc trebuie sa-si pastreze cugetarea pururea netulburata, ca mintea deosebind gandurile ce trec prin ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu sa le aseze in camarile amintirii, iar pe cele intunecoase si dracesti sa le arunce afara din jitnitele firii. Caci atunci cand marea e linistita, pescarii vad pana in adancuri, incat nu le scapa aproape niciunul din pestii care misuna acolo. Dar cand e tulburata de vanturi, ascunde in negura tulburarii ceea ce lasa cu prisosinta sa fie vazut cand e linistita si limpede. Mestesugul celor ce pun la cale viclesugurile pescaresti nu mai are atunci nici o putere. Aceasta se intampla sa o pateasca si mintea contemplativa, mai ales atunci cand dintr-o manie nedreapta se tulbura adancul sufletului.

Simtirea mintii consta in gustarea precisa a realitatilor distincte din lumea nevazuta. Caci precum prin simtul gustului trupesc, cand se afla in stare de sanatate, deosebim fara greseala cele bune de cele rele si dorim cele bune, tot asa mintea noastra, cand incepe sa se miste in deplina sanatate si iara griji, poate sa simta din belsug mangaierea dumnezeiasca si sa nu mai fie rapita niciodata de contrarul aceleia. Si precum trupul, gustand din dulceturile pamantesti, experiaza fara greseala simtirea lor, asa si mintea, cand se afla deasupra cugetului trupesc, poate sa guste iara sa se insele mangaierea Duhului Sfant. ("Gustati, zice, si vedeti ca e bun Domnul"-) si sa pastreze amintirea gustarii neuitata prin lucrarea dragostei, incat sa-si poata da seama fara greseala de cele ce-i sunt de folos, dupa Sfantul care zice: "Si aceasta ma rog, ca dragostea voastra sa prisoseasca tot mai mult si mai mult, in cunostinta si simtire, ca sa prefuiti cele ce sunt de folos".

Alta este dragostea naturala a sufletului si alta cea care vine in el de la Duhul Sfant. Cea dintai e moderata si e pusa in miscare si de vointa noastra, atunci cand vrem. De aceea e si rapita cu usurinta de duhurile rele, cand nu tinem cu tarie la hotararea noastra. Cealalta asa de mult aprinde sufletul de dragostea catre Dumnezeu, incat toate partile lui se lipesc de dulceata negraita a acestei iubiri, printr-o afectiune de o simplitate infinita. Caci mintea, umplandu-se atunci de lucrarea duhovniceasca, se face ca un izvor din care tasnesc dragostea si bucuria.

Auzind despre simtirea mintii, nimenea sa nu creada ca i se va arata slava lui Dumnezeu in chip vazut. Caci zicem ca sufletul simte, cand e curat, printr-o anumita gustare negraita, mangaierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. "Fiindca acum umblam prin credinta si, nu prin vedere", cum zice fericitul Pavel. Deci daca i se va arata vreunuia dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo lumina, fie vreo figura in chip de foc, fie vreun glas, nicidecum sa nu primeasca o astfel de aratare. Caci este o inselaciune vadita a vrajmasului, care a amagit pe multi prin nestiinta, facandu-i sa se abata dela calea adevarului. Noi insa stim ca pana ce petrecem in trupul acesta stricacios, suntem departe de Dumnezeu, adica nu putem sa-L vedem in chip vazut nici pe El, nici altceva din minunile ceresti.

Visurile, care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu, sunt marturiile neinselatoare ale unui suflet sanatos. De aceea nu trec de la o infatisare la alta, nici nu ingrozesc simtirea, nici nu aduc rasul sau plansul asa deodata. Ci se apropie de suflet cu toata blandetea, umplandu-l de bucurie duhovniceasca. De aceea si dupa ce s-a trezit trupul din somn, sufletul cauta cu mult dor sa prelungeasca bucuria visului. Dar in nalucirile aduse de draci totul se intampla dimpotriva. Ele nici nu raman la aceeasi infatisare, nici nu arata multa vreme o forma netulburata. Caci ceea ce nu au draicii din voie libera, ci imprumuta numai din dorinta de a amagi, nu poate sa-i indestuleze pentru multa vreme. De aceea spun lucruri mari si ameninta cumplit, luandu-si adeseori chip de ostasi; iar uneori si canta in suflet cu strigat. Dar mintea recunoscandu-i din aceste semne, cand e curata, trezeste trupul, iar uneori se si bucura fiindca a putut cunoaste viclenia lor. De aceea, vadindu-i adeseori chiar in vis, ii infurie grozav. Dar se intampla uneori ca nici visele bune nu aduc bucurie sufletului, ci aseaza in el o intristare dulce si lacrimi fara durere. Iar aceasta se intampla celor ce au inaintat mult in smerenia cugetarii.

Am aratat, precum am auzit dela cei ce au facut experienta, deosebirea dintre visurile bune si cele rele. Ne va ajunge insa pentru sporirea la cat de multa virtute, sa nu ne incredem nicidecum in nicio nalucire. Caci visurile de cele mai multe ori nu sunt nimic altceva decat chipuri ale gandurilor, sau, precum am zis, batjocuri ale dracilor. Chiar daca ni s-ar trimite vreodata de catre bunatatea lui Dumnezeu vreo vedere si n-am primi-o, nu s-ar supara pentru aceasta preadoritul Domn Iisus pe noi. Caci stie ca facem aceasta pentru viclesugurile dracilor.

Sa luam urmatoarea pilda pentru intelegerea lucrului: o sluga e chemata de stapan, noaptea la poarta curtii, dupa o lipsa indelungata; dar ea necunoscandu-l precis, nu-i deschide usa, caci se teme ca nu cumva inseland-o asemanarea glasului, sa se faca pierzatoare a lucrurilor ce i-au fost incredintate de stapan. Domnul acesteia, nu numai ca nu se va mania pe ea cand se va face ziua, ci o va invrednici de multe laude, fiindca a socotit ca si vocea stapanului este inselaciune si n-a voit sa piarda lucrurile lui.

Nu trebuie sa ne indoim ca atunci cand mintea incepe sa se afle sub lucrarea puternica a luminii dum-nezeesti, se face intreaga stravezie, incat isi vede cu imbelsugare propria ei lumina. Caci aceasta se intampla, zice, cand puterea sufletului pune stapanire asupra patimilor. Dar ca tot ce i se arata intr-o anumita forma, fie ca lumina, fie ca foc, se intampla din uneltirea vrajmasului, ne invata limpede dumnezeiescul Pavel, zicand ca acela se preface in chipul ingerului luminii. Prin urmare nu trebuie sa se apuce cineva de viata ascetica cu nadejdea aceasta, ca nu cumva sa afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru rapire; ci cu nadejdea ca sa ajunga numai sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata simtirea si convingerea inimii, ceea ce inseamna: din tot sufletul, din toata inima si din tot cugetul. Caci cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la aceasta stare, a iesit din lume, chiar daca este in lume.

Cei ce se nevoiesc trebuie sa urasca toate patimile nerationale in asa fel, incat sa le ajunga ura fata de ele o adevarata obisnuinta. Dar infranarea de mancari trebuie sa o pazeasca in asa fel, ca sa nu castige careva vreo scarba fata de vreuna din ele. Acesta ar fi un lucru vrednic de osanda si cu totul dracesc. Caci nu ne infranam de la ele, fiindca ar fi vrednice de ocara (sa nu fie), ci, ca departandu-ne de multele mancari, sa pedepsim cu dreapta masura madularele aprinse ale trupului; apoi, ca sa avem destul prisos ca sa-l putem da saracilor, drept semn al dragostei adevarate.

A manca si a bea din toate cele puse inainte, multumind lui Dumnezeu, nu este ceva care se impotriveste canonului cunostintii. Caci toate, zice, erau bune foarte. Dar a te infrana cu bucurie de la cele multe si dulci, este un lucru si mai potrivit cu dreapta socoteala si cu cunostinta. Insa n-am putea dispretui cu bucurie lucrurile dulci de aici, daca n-am gusta cu toata simtirea si incredintarea dulceata lui Dumnezeu.

Precum trupul ingreunat de multimea mancarilor face mintea molae si greoaie, tot asa cand e slabit de prea multa infranare face partea contemplativa a sufletului, posomorita si neiubitoare de cunostinta. Deci mancarile trebuie sa se potriveasca cu starea trupului. Cand trupul e sanatos, trebuie sa fie chinuit atat cat trebuie, iar cand e slabit, sa fie ingrijit, dar cu masura. Caci cel ce se nevoieste nu trebuie sa-si slabeasca trupul decat atata cat trebuie ca sa-i inlesneasca lupta, ca prin oste-nelele trupului si sufletul sa se curateasca dupa cuviinta.

Nimic nu te impiedica sa chemi doctorul la vreme de boala. Caci trebuia ca experienta omeneasca sa dea odata nastere acestui mestesug. De aceea au si existat leacurile, mai inainte de a fi aflate. Dar nu trebuie sa ne punem nadejdea vindecarii in ei, ci in Iisus Hristos, Mantuitorul si Doctorul nostru cel adevarat. Iar aceasta o spun celor ce urmaresc tinta infranarii in chinovii si in cetati, pentru faptul ca nu pot sa aiba neincetat credinta lucratoare prin dragoste, datorita imprejurarilor ce li se intampla; dar si pentru ca sa nu cada in slava desarta si in ispita diavolului, din care pricini unii dintre ei se lauda adeseori ca nu au trebuinta de doftori. Daca insa cineva isi duce viata retrasa in locuri mai pustii, numai intre doi sau trei frati de acelasi tel, sa se lase pe sine cu credinta numai in grija Domnului, care ne tamaduieste toata boala si toata neputinta, in orice patimiri ar cadea.

Cand din pricina unor boli trupesti ce ni se intampla, ne scarbim de noi insine, trebuie sa stim ca sufletul nostru este inca rob poftelor trupului. De aceea doreste el fericire pamanteasca si nu vrea sa se desparta de bunatatile vietii, ci socoteste un mare neajuns sa nu se poata folosi din pricina bolilor, de frumusetile vietii. Dar de va primi cu multumire supararile boalei, va cunoaste ca nu e departe de hotarele neprihanirii. Drept aceea, atunci si moartea o asteapta cu bucurie, ca fiind mai de graba pricina a vietii adevarate.

Cel ce petrece pururea in inima sa, e departe de toate lucrurile frumoase ale vietii. Caci umbland in duh, nu poate cunoaste poftele trupului. Unul ca acesta facandu-si plimbarile in cetatea intarita a virtutilor, le are pe acestea ca pazitori la portile cetatii curatiei. De aceea uneltirile dracilor impotriva lui raman fara succes, chiar daca ar ajunge sagetile poftei josnice pana la ferestrele firii.

Cand sufletul nostru incepe sa nu mai pofteasca lucrurile frumoase ale pamantului, se furiseaza de cele mai multe ori in el un gand de trandavie, care nu-i ingaduie sa stea cu placere nici in slujba cuvantului si nu-i lasa nici dorinta hotarata dupa bunurile viitoare; ba ii infatiseaza si viata aceasta trecatoare ca neavand niciun rost si fiind cu totul incapabila de vreo fapta vrednica de-a fi numita virtute; si insasi cunostinta o dispretueste, ca pe una ce a fost data si altor multi oameni, sau ca pe una ce nu ne fagaduieste nimic desavarsit. De aceasta patima molesitoare si aducatoare de toropeala vom scapa de ne vom tine cu tarie cugetul nostru intre hotare foarte inguste, cautand numai la pomenirea lui Dumnezeu. Caci numai intorcandu-se astfel mintea la caldura ei, va putea sa se izbaveasca fara durere de acea imprastiere nesocotita.

Cel ce s-a impartasit de sfanta cunostinta si a gustat din dulceata lui Dumnezeu, nu mai trebuie sa judece pe nimeni niciodata. Fiindca dreptatea capeteniilor lumii acesteia e coplesita cu totul de dreptatea lui Dumnezeu, mai bine zis nu e nimic fata de dreptatea lui Dumnezeu. Caci care ar fi deosebirea intre fiii lui Dumnezeu si oamenii veacului acestuia, daca dreptul acestora n-ar aparea ca nedesavarsit fata de dreptatea acelora? De aceea cel dintai se numeste drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeiasca. Astfel Mantuitorul nostru fiind ocarit nu raspundea cu ocara, dat la chinuri nu ameninta", ci rabda in tacere sa fie desbracat si de haine si pentru mantuirea noastra a suferit durere; ba, ceea ce e mai mult, se ruga Tatalui pentru cei cu care chinuia. Dar oamenii lumii nu inceteaza sa se judece pana ce nu-si iau cu adaus inapoi lucrurile dela cei cu care se judeca, mai ales cand isi primesc dobanzile inainte de a li se plati datoria. Asa incat dreptul lor se face adeseori inceput de mare nedreptate.

Am auzit pe unii oameni evlaviosi, zicand ca nu trebuie sa ingaduim sa ni se ia lucrurile ce le avem pentru sustinerea noastra, sau pentru ajutorarea saracilor, ca sa nu ne facem pricina de pacat celor ce ne nedreptatesc pe noi, prin faptul ca rabdam, mai ales daca se intampla sa patimim aceasta de la crestini. Dar aceasta nu inseamna alceva, decat a tine cineva la ale sale mai mult decat la sine insusi, pentru o pricina nerationala. Pentruca daca parasesc rugaciunea si paza inimii si incep putin cate putin sa umblu dupa judecati impotriva celor ce voiesc sa ma pagubeasca si sa astept pe la usile judecatorilor, vadit este ca cele pentru care ma judec le socotesc mai insemnate decat mantuirea mea, ca sa nu zic si decat insasi porunca mantuitoare. Caci cum mai ascult atunci in intregime de cuvantul evanghelic, care-mi porunceste : "Si dela cel ce ia ale tale, nu cere indarat", daca nu rabd cu bucurie, dupa cuvantul apostolic, rapirea lucrurilor mele, sau daca, judecandu-ma si primind inapoi cele ce mi-au fost luate cu sila, cu aceasta nu-l izbavesc de pacat pe acel lacom? Deci dat fiind ca judecatoriile stricacioase nu judeca potrivit cu judecata nestricacioasa a lui Dumnezeu, caci vinovatul are toata increderea in legile acestea in fata carora isi apara pricina sa, bine este sa suferim sila celor ce vreau sa ne nedreptateasca si sa ne rugam pentru ei, ca prin pocainta si nu prin intoarcerea lucrurilor ce le-au rapit dela noi sa fie izabviti de pacatul lacomiei. Caci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca sa primim nu lucrul lacomit, ci pe lacomul insusi, izbavit de pacat prin pocainta.

Harul obisnueste la inceput sa umple sufletul de lumina prin simtire multa. Dar inaintand omul in nevointe, adeseori harul lucreaza nesimtit tainele sale in sufletul contemplativ (vazator) si cuvantator de Dumnezeu. Facand la inceput asa, el vrea ca, bucurandu-ne, sa ne mane spre contemplatiile dumnezeiesti, ca pe unii ce suntem chemati de la nestiinta la cunostinta. La mijlocul nevointelor insa, vrea sa ne pastreze cunostinta nepatata de slava desarta. Prin urmare trebuie sa ne lase sa ne intristam intr-o anumita masura, ca unii ce am fi parasiti, ca si mai mult sa ne smerim si sa ne supunem slavei Domnului, dar totodata sa ne si bucuram cu masura, intr-aripati de nadejdea cea buna. Caci precum multa intristare invaluie sufletul in desnadejde si necredinta, asa si multa bucurie il imbie la parerea de sine. De sigur e vorba despre cei ce sunt inca prunci. Iar la mijloc, intre iluminare si parasire, se afla incercarea; precum la mijloc intre intristare si bucurie se afla nadejdea. "Caci asteptand, zice, am asteptat pe Domnul si a cautat spre mine"; si iarasi: "Dupa multimea durerilor mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu".

Unii au nascocit ca atat harul, cat si pacatul, adica atat Duhul adevarului, cat si duhul ratacirii se afla ascunse in mintea celor ce s-au botezat. Ca urmare zic ca o persoana imbie mintea spre cele bune, iar ceealalta indata spre cele dimpotriva. Eu insa am inteles din dumnezeiestile Scripturi si din insasi simtirea mintii, ca inainte de Sfantul Botez harul indeamna sufletul dinafara spre cele bune, iar Satana foieste in adancurile lui, incercand sa stavileasca toate iesirile dinspre dreapta ale mintii. Dar din ceasul in care ne renastem, diavolul e scos afara, iar harul intra inauntru. Ca urmare aflam ca precum odinioara stapanea ratacirea asupra sufletului, asa dupa Botez stapaneste adevarul asupra lui. Lucreaza de sigur Satana asupra sufletului si dupa aceea ca si mai inainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla de fata impreuna cu harul (sa nu fie!), ci invaluind prin mustul trupului mintea, ca intr-un fum, in dulceata poftelor nerationale. Iar aceasta se face din ingaduirea lui Dumnezeu, ca trecand omul prin furtuna, prin foc si prin cercare, sa ajunga astfel la bucuria binelui. "Caci am trecut, zice, prin foc si apa, si ne-ai scos pe noi la odihna.

Harul se ascunde, cum am zis, din insasi clipa in care ne-am botezat in adancul mintii. Dar isi acopere prezenta fata de simtirea mintiii. Din moment ce incepe insa cineva sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotararea, o parte din bunatatile harului intra intr-un chip negrait in comunicare cu sufletul prin simtirea mintii. Prin aceasta, cel ce vrea sa tina cu tarie lucrul pe care l-a aliat, vine la dorinta sa vanza cu multa bucurie toate bunurile cele de aici, ca sa cumpere cu adevarat tarina in care a aflat ascunsa comoara vietii. Caci cand va vinde cineva toata bogatia lumeasca, va afla locul in care statea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindca pe masura inaintarii sufletului, isi descopere si darul dumnezeiesc bunatatea lui in minte. Dar atunci ingaduie Domnul si dracilor sa supere sufletul, ca sa-l invete sa faca deosebirea intre bine si rau si sa-l faca mai smerit prin aceea ca pe masura ce se curateste simte tot mai multa rusine de uraciunea gandurilor dracesti.

Nu trebuie sa ne miram ca dupa Botez gandim iarasi cele rele impreuna cu cele bune. Caci baia sfinteniei sterge pata noastra de pe urma pacatului, dar nu preschimba acum putinta de a se hotari in doua feluri a vointii noastre si nici nu opreste pe draci sa ne razboiasca, sau sa ne graiasca cuvinte inselatoare. Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am pazit cand eram in starea naturala, sa le pazim, cu puterea lui Dumnezeu, dupa ce am luat armele dreptatii. Precum am zis, Satana prin Sfantul Botez e scos afara din suflet. Dar i se ingaduie, pentru pricinile mai -nainte pomenite, sa lucreze in el prin trup. Caci harul lui Dumnezeu se salaslueste in insusi adancul sufletului, adeca in minie. Pentru ca "toata slava fiicei imparatului, zice, e dinanutru, nearatata dracilor. De aceea din adancul inimii insusi simtim oarecum izvorand dragostea dumnezeiasca, cand ne gandim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aici inainte se muta si se incuibeaza in simturile trupului, lucrand prin natura usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt inca prunci cu sufletul. Astfel mintea noastra se bucura pururea, cum zice dum-nezeescul Apostol, de legea Duhului, iar simturile trupului sunt atrase de lunecusul placerilor. De aceea harul, lucrand prin simtirea mintii, inveseleste trupul celor ce sporesc in cunostinta cu o bucurie negraita, iar dracii, lucrand prin simturile trupului, robesc sufletul.

Categoria: Filocalia - vol. I

Cautare: