Cuvant despre iertarea prin pocaintã a unui preot, ce a cazut in desfranare

A fost în Constantinopol un preot și, din lucrarea diavolului, a căzut în desfrânare. Iar după câteva zile, s-a gândit la greșeala să și se tânguia întru sine, zicând: "Vai mie, spurcatul cu sufletul și cu trupul, ce voi face ca să-mi câștig iertare de păcatul meu". Și, sculându-se s-a dus la muntele Olimpului, gândind, adică, să se pocăiască acolo, la vreun oarecare duhovnicesc părinte. Deci, a aflat acolo un stareț și și-a mărturisit la dânsul toate păcatele, după care i-a spus și păcatul cel de desfrânare. Și i-a zis starețul: "după cumplitul păcat acela, nu cumva ai îndrăznit de a mai sluji?" Și a zis: "așa, părinte sfinte, am slujit" și i-a zis starețul: "Înștiințat să fii fiule, că de va cădea preotul într-un păcat ca acesta, nu-i este lui vindecare; ci, mai mult, să nu mai slujească, măcar de s-ar apropia de iubitorul de oameni Dumnezeu cu mare pocăință. Că nu-i este lui iertare să se apropie, iarăși, de preoție". Iar el a zis: "Au pentru mine nu este pocăință, părinte?" Iar starețul, smerindu-se, a zis: "Iartă-mă fiule, pentru Domnul, că cine sunt eu de am îndrăznit a judeca unele ca acestea? De-aș putea măcar să mă pocăiesc de ale mele păcate". Iar acela, auzind acestea, s-a închinat starețului și s-a dus amărât.

Deci, pe când mergea, l-a întâmpinat pe el ava Petru și, văzându-l el foarte mâhnit, i-a zis: "Ce-ți este ție, fiule?" Iar el a zis: "Cinstite părinte, am venit la un stareț și i-am mărturisit lui toate păcatele mele și acela întru deznădăjduire m-a băgat pe mine". Și ava Petru i-a grăit: "Socotesc, fiule, că nu este păcat să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dar mergi în chilia mea și-mi arată mie lucrurile tale și, cum va voi Domnul, va așeza rânduiala." Deci, intrând cu dânsul în chilie, îndată a mărturisit fapta cea de desfrânare. Iar Petru a zis: "Adevărat ți-a grăit ție sfântul stareț, că preotului îi este greu acest păcat și nu are iertăciune. Dar, de vreme ce s-a petrecut ție acest lucru, apoi, de acum nu-ți este ție cu putință a sluji, fără numai să te tunzi în rânduiala monahicească și să te pocăiești cu adevărat și eu nădăjduiesc la darul Domnului Iisus Hristos, că va face milă cu tine, precum cu toți cei ce s-au pocăit". Iar el, auzind aceasta, a căzut la picioarele lui, zicând: "Dacă Dumnezeu m-a adus pe mine la sfintele tale mâini, nu mă voi despărți de tine". Iar starețul, văzând lacrimile lui, a zis: "De-ți este cu plăcere, nu te voi goni pe tine, că a zis Domnul: Pe cela ce vine la Mine, nu-l voi lepăda afără". Și, după puține zile, l-a tuns pe el în sfântul chip monahicesc. Și era cu dânsul în post și în pocăință și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu.

Deci, avea starețul sub chilie o pivniță și, după un an, a început a ruga pe stareț să-i poruncească lui să viețuiască în pivnița aceea, iar starețul după cererea lui, i-a dat lui pivnița. Și, intrând acolo, și-a facut un lanț de fier de la grumajii lui o zgardă și a prins lanțul de grumazi, iar celălalt capăt de lanț, l-a înfipt în perete. Și, dacă au trecut trei zile și nu a intrat la starețul său, s-a pogorât starețul singur la dânsul și, văzându-l legat cu lanțul, i-a zis: "Ce este aceasta, ce ai făcut, fiule? Cum vei ieși la aer așa legat cu lanțul? Sau cum îți vei face nevoile trupului tău?" Iar el a răspuns: "părinte sfinte, eu mai înainte mă îmbătam de mirosul tâmaiei, de frumușetea mirului și moscului, iar acum mă voi sătura de mirosul cel rău care iese din mine. Însă, Dumnezeu să te povățuiască pe sfinția ta, ca, după două sau trei zile, să-mi aduci mie puțină pâine și apă, pentru nevoile trupești". Și starețul, primindu-i rugămintea lui, îi aducea lui pâine și apă, două zile, iar el, udând-o cu lacrimi, o mânca. Și a suferit el așa trei ani. Iar după aceea, i s-a vestit starețului, prin îngeri, că Dumnezeu i-a primit pocăința lui, vestindu-i și că de acum va să se mute. "Mergi", i-a zis, "și-l dezleagă pe el". Deci, mergând starețul și apropiindu-se, ca să-l dezlege, i-a zis: "Iată, ți-a venit ție sfârșitul". Iar el se ruga să nu-l dezlege, ci așa să moară. Iar starețul i-a zis: "Nu, fiule, acum nu se cade să fie așa, pentru că ești preot.". Și i-a poruncit lui să facă rugăciune. Și, încă fiindu-i rugăciunea de iertare în gura lui, și-a dat sufletul, curățindu-se de păcate.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 104-105)

Categoria: Articole

Cautare: