Cuvant la 26 octombrie - Sfântul Mare Mucenic Dimitrie

Cuvant la 26 octombrie - Sfântul Mare Mucenic Dimitrie - Sfantul Ioan Gura de Aur

Cuvânt la 26 octombrie, ziua Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie

„Şi venind ucenicii Lui L-au deşteptat pe El,
zicând: Doamne mântuieşte-ne, că pierim”
(Mat. 8, 23)

Nenorocirea ne duce la Dumnezeu

Merită să ne dăm osteneala, ca totdeauna tare şi neclintit să ţinem minte şi niciodată să nu uităm, că Dumnezeu este bun şi plin de dragoste, nu numai când ne face bine, ci şi când ne pedepseşte.

Cu adevărat, pedepsele şi certările sale se numără între cele mai mari binefaceri, şi sunt dovadă de pronia lui cea îndurătoare. De aceea, când tu vezi, că s-au ivit foame şi molimă, secetă, sau vărsare de apă, sau vreme rea, sau altceva de felul acesta cercetează pe neamul omenesc, nu te supăra, nu cârti, ci închină-te pricinuitorului acestora, şi admiră-L pentru purtarea de grijă a Lui. El este, care trimite toate acestea şi pedepseşte trupul, pentru ca să se îndrepte şi să se mântuiască sufletul.

Cum, Dumnezeu trimite astfel de nenorociri? Poate că zici tu. Aşa, Dumnezeu le trimite, eu aş putea vesti aceasta înaintea a toată lumea: Dumnezeu le trimite. Când eu zic aceasta, am în partea mea pe proorocul Amos, care strigă şi zice: „Nu este nici un rău în lume, pe care să nu-l fi trimis Domnul” (Amos. III, 6).

Cuvântul rău, este însă un cuvânt cu două înţelesuri, căci este un rău, care este adevăratul rău, adică păcatul, de pildă desfrânarea, curvia, lăcomia averii şi sute de alte păcate, care cu dreptate merită cele mai mari certări şi pedepse. Sunt însă şi rele, care propriu zis, nu sunt rele, şi numai se numesc aşa, precum: foamea, molima, moartea, boala ş.a. Acestea în fapt nu sunt vreun rău, ele numai se numesc aşa.

Eu nu zic aceasta în zadar; căci dacă ele ar fi adevărate rele, nu ar putea să fie pentru noi pricină de un bine aşa de mult, prin aceea de pildă că ele smeresc mândria noastră, alungă uşurătatea minţii şi ne fac mai râvnitori şi mai băgători de seamă.

Psalmistul zice cu privire la Iudei: „Când Dumnezeu îi ucidea pe dânşii, atunci Il căuta pe El, se întorcea şi mâneca la Dânsul” (Ps. LXXVII, 38). Aşadar el vorbeşte despre un rău, care făcea pe ludei mai cuminţi, mai buni şi mai râvnitori, îi întoarce la fapta cea bună; însă el nu grăieşte despre acel fel de rele, care merită defăimare şi pedeapsă.

Acest din urmă fel de rele, adică păcatele, nu vin de la Dumnezeu, ci este faptă a însăşi voii noastre cele răzvrătite; însă celălalt soi de rele, despre care vorbeşte proorocul Amos, tocmai este destinat, spre a ridica acele rele şi a le depărta. Aşadar proorocul Amos prin cuvântul rău înţelege propriu zis necazurile şi nenorocirile, care se numesc rele nu după firea lor, ci numai după socotinţa oamenilor.

Fiindcă noi suntem obişnuiţi a numi rău nu numai furtul, curvia ş.a. ci încă şi întâmplările nenorocite, de aceea şi proorocul întrebuinţează acest chip de grăire, când zice: „nu este nici un rău în cetate, pe care să nu-l fi trimis Domnul”. Incă mai înainte zisese Domnul aceeaşi prin proorocul Isaia cu cuvintele: „Eu sunt Domnul Dumnezeu cel ce face pace şi zidesc rele” (Is. XLV, 7). Iarăşi prin cuvântul rele, se înţeleg necazurile şi nenorocirile. Asemenea înţelege şi Hristos, când zice ucenicilor săi: „ajunge zilei răutatea ei” (Mat. VI, 34), adică: necazul său.

Aşadar, este clar, că în toate aceste locuri prin zicerea rău, răutate, se înţeleg pedepsele şi certurile, şi că acestea ni le trimite Dumnezeu, tocmai prin aceasta arătându-ne purtarea sa de grijă pentru noi. Incă şi doctorul merită laudă nu numai atunci, când duce pe bolnav în grădini desfătate şi în livezi, în băi şi la apă proaspătă, sau la mese scumpe, ci încă şi atunci, când el lasă pe bolnav să sufere foame şi sete, il închide în pat sau în odaie, ba încă îi răpeşte chiar lumina soarelui, astupând şi întunecând ferestrele; de asemenea, când îl taie şi-l arde, şi îi dă doctorii amare.

Ori şi câte altele de felul acesta ar face el, totuşi pururi rămâne doctor vindecător. Deci nu este oare cea mai mare nebunie, pe acest doctor, după ce a născocit atât de multe rele, totuşi a-l lăuda; pe Dumnezeu dimpotrivă a-L huli şi a tăgădui ocârmuirea lumii prin El, când aduce asupra noastră asemenea chinuri! Şi cu toate acestea El este adevăratul doctor pentru trup şi pentru suflet.

Pentru aceea, când El vede, că noi din pricina unei prea mari norociri ne-am făcut semeţi, şi ne-am cuprins de frigurile păcatului, ne scapă iarăşi de această boală prin lipsă, prin foame, prin moarte şi prin alte întâmplări nenorocite, ca prin nişte doctorii.

Dar zici tu: lipsa şi foamea urmăresc numai pe cei săraci, nu si pe păcătoşii cei bogaţi. Bine; dar Dumnezeu nu pedepseşte numai prin foame, ci încă şi prin mii de alte lucruri. Dumnezeu adeseori a îndreptat pe cei săraci prin foame, iar pe cei bogaţi şi înstăriţi prin primejdii, prin boli şi prin moarte neaşteptată. Dumnezeu ştie felurite mijloace şi căi, spre a ne întoarce.

Tu poţi să vezi din istoria strămoaşei noastre Eva, cât de bună a fost pentru dânsa izgonirea din rai, aşadar o foarte mare nenorocire pentru ea. Socoteşte numai, cum era Eva înainte, şi cum s-a făcut după aceea, înainte ea a crezut diavolului, amăgitorului şi duhului celui rău mai mult decît poruncilor celor dumnezeieşti, şi numai singură privirea pomului a ademenit-o să calce legea cea dumnezeiească. Dar uită-te numai cu cât s-a făcut ea mai bună şi mai cuminte după izgonirea din rai? Când a născut ea un fiu zicea acum: „dobândit-am om prin Dumnezeu” (Fac. IV, 1). Tocmai ea, care înainte dispreţuise pe Dumnezeu, năzuieşte acum la Dumnezeu, şi pentru naşterea ei mulţumeşte nu firii, ci lui Dumnezeu, Domnului firii, pe care acum îl cunoaşte şi-l proslăveşte.

Tocmai ea, care înainte înşelase pe bărbatul său, mai târziu, când a născut pe al treilea copil, i-a dat un nume, care de-a pururea trebuia să amintească copilului, că el a fost dăruit de Dumnezeu. Adică ea a zis la a treia naştere a lui Set: „mi-a ridicat mie Dumnezeu altă sămânţă, în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain”. (Fac. IV, 25). Despre Set vrea să zică: ridicat.

Ea adeseori îşi aducea aminte de acea nenorocire, însă totuşi nu era supărată, ci mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul lui cel nou, numeşte pe fiul său cu numele darului, şi aşa chiar din numele lui îi dă un permanent învăţământ.

Aşadar Dumnezeu trimiţând Evei o nenorocire, i-a gătit o norocire mult mai mare. El a izgonit-o din rai, însă prin această izgonire ea fu adusă la cunoştinţa de Dumnezeu, şi prin urmare a aflat mai mult decât a pierdut. Dumnezeu face aceasta cu noi, ca părintele cel bun cu fiul său. Intâi acesta lasă pe fiul său să locuiască în casa sa şi a se îndulci de toate bunurile cele părinteşti. Dacă însă fiul prin aceste bunuri se înrăutăţeşte, îl îndepărtează de la masa sa şi-l alungă de la ochii săi şi din casa sa, pentru ca el fiind întru nenorocire şi întru ruşine, iarăşi să se îndrepte şi să se facă vrednic de a se întoarce în casa Tatălui său şi a dobândi moştenirea cea părintească.

Tocmai aşa a făcut Dumnezeu. El a dat omului raiul. Când acesta s-a arătat nevrednic, l-a izgonit de acolo, pentru ca el prin petrecerea afară şi prin pedeapsă să se îndrepte şi să se facă vrednic, de a fi primit a doua oară în rai, însă în raiul cel ceresc. Vezi acum, că Dumnezeu a fost cu bunătate către oameni şi întru aceea, că i-a izgonit din rai; căci dacă n-ar fi făcut el aceasta, ei nu s-ar fi îndreptat şi nu s-ar fi făcut vrednici de rai.

Dumnezeu face cu noi, ca vierii cu butucii de vie. Ei nu numai acoperă rădăcina, nu numai o apără de spini, ci o şi taie, şi leapădă din ea mulţi curpeni. De aceea ei poartă nu numai sapa, ci şi cosorul. Insă pentru aceasta lor nu le face nimeni vreo imputare, ci mai vârtos îi laudă, când văd, că ei taie multe nefolositoare şi vătămătoare, pentru ca cele rămase cu atât mai bine să izbutească. Deci n-ar trebui oare să fie nebunia cea mai mare, ca să laude pe un tată, pe un doctor, pe un vier în chipul arătat, şi a nu ocărî nici pe tatăl, care alungă din casă pe fiul cel fără de socoteală, nici pe doctorul, care dă bolnavului doctorii amare, nici pe vierul care taie viţele; iar asupra lui Dumnezeu, dimpotrivă, a se tângui şi a tăbărî asupra lui cu mii de ocări, când El voieşte a ne deştepta din ameţeala şi din căpierea păcătoşiei? Nu este oare aceasta cea mai mare smintire, şi ce iertare vom merita noi, când pe Domnul cel atât de bun, îndurat şi atât de îngrijorător pentru noi, care este mai înţelept decât orice doctor, mai plin de iubire decât oricare tată, şi care întrebuinţează mai multă sârguinţă si îngrijire pentru sufletele noastre, decât poate întrebuinţa un lucrător de pământ pentru ţarina sa – ce iertare zic, vom merita noi, când ocăram şi prihănim pe un asemenea Domn, pe Dumnezeu în loc să ne închinăm Lui.

Departe să fie aceasta de noi; mai vârtos, când Dumnezeu după înţelepciunea sa retrage darurile şi bunurile, care ni le împrumutase până acum, sau trimite asupra noastră vreo nouă întâmplare rea, să strigăm cu Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat”! (Iov. 1, 21). Amin.

Categoria: Predici la duminici si sarbatori - Sfantul Ioan Gura de Aur

Cautare: