Cuvant la Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci

Cuvant la Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci - Sfantul Ioan Gura de Aur

Cuvânt la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

„Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17)

Propovăduirea învăţăturii dumnezeieşti este adevărata doctorie a sufletului

Vă laud, iubiţilor, pentru râvna cu care aţi venit aici în casa Părintelui vostru ceresc, căci această râvnă mă face să nădăjduiesc că voi sunteţi doritori de vindecarea sufletelor voastre.

Într-adevăr, Biserica este un aşezământ vrednic de mirare şi iscusit pentru vindecarea celor bolnavi; un aşezământ de vindecare nu pentru trupuri, ci pentru suflete. Ea este un aşezământ de vindecare pentru duh, şi nu rănile trupului, ci păcatele inimii se tămăduiesc aici. Iar doctoria pentru aceste păcate şi răni este învăţătura cea dumnezeiască.

Această doctorie este alcătuită nu din plantele pământului, ci din cuvintele cerului; nu mâinile doctorilor le-au pregătit, ci limbile Proorocilor, Evangheliştilor şi Apostolilor. De aceea, doctoria aceasta este trainică, nu-şi pierde puterea prin lungimea timpului şi nu se biruieşte de nici o boală, oricât de puternică ar fi ea.

Leacurile doctorilor pământeşti, dimpotrivă, suferă de amândouă aceste cusururi. Cât timp ele sunt proaspete, atât durează tăria lor; iar după trecerea unui timp mai îndelungat, ele îşi pierd puterea şi slăbesc, ca nişte trupuri rămase fără viaţă. Adeseori, ele şi pentru aceea sunt nelucrătoare, căci boala este prea tare. Afară de asta, ele sunt doctorii omeneşti. Dimpotrivă, doctoria cea dumnezeiască nu este astfel întocmită, ci poate să fi trecut oricât de mult timp, ea totdeauna păstrează propria sa putere şi tărie.

Din timpurile lui Moise, căci atunci s-a început însemnarea învăţăturii celei dumnezeieşti în Sfânta Scriptură, doctoria aceasta a însănătoşit nenumăraţi oameni, şi încă şi acum, după mai mult de trei mii de ani, puterea ei vindecătoare nu a pierit, încă nu a fost pentru dânsa nici o boală prea puternică. Şi pentru această doctorie nu aveţi trebuinţă a cheltui bani, ci oricine o doreşte sincer şi o caută serios, poate să o ia întreagă.

De aceea, pot dobândi această doctorie săracii, ca şi bogaţii; căci numai unde se cere a se cheltui bani, bogatul are precădere înaintea celui sărac, şi acesta din urmă, adeseori, trebuie a se lipsi de o doctorie, neajungându-i banii, dar aici, trebuie numai să creadă în ea şi să arate râvnă pentru dânsa. Şi cine înfăţişează amândouă aceste lucruri are cel mai mare folos de la această doctorie, care se primeşte numai cu astfel de preţ şi cu astfel de plată.

Săracul şi bogatul pot, aşadar, să tragă din această doctorie acelaşi folos; ba încă, adeseori, săracul trage cel mai mare folos. Cum aceasta, şi pentru ce? Pentru că bogatul este încurcat şi împleticit în multe griji, adeseori este mândru şi îngâmfat, adeseori trăieşte în lenevire şi uşurătate a minţii şi nu primeşte nici cu grijă, nici cu râvnă acea doctorie care este ascultarea cuvântului dumnezeiesc.

Dimpotrivă, săracul este slobod de îmbuibare, de desfătare şi de uşurinţa minţii, îşi întrebuinţează tot timpul său la lucrarea cu mâinile şi la îndeletniciri neprihănite; prin aceasta, sufletul lui dobândeşte multă înţelepciune, se face mai băgător de seamă şi mai tare, şi cu mai mare râvnă asculta cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, fiindcă săracul dă un preţ mai mare pentru această doctorie, de aceea şi trage din ea un folos mai mare.

Eu zic acestea nu pentru a face imputare bogaţilor îndeobşte, nici pentru a grămădi laudă sărăciei în sine. Căci nu bogăţia este un rău, ci reaua întrebuinţare a ei este de la cel rău. De asemenea, şi sărăcia nu este singură în sine ceva bun, ci întrebuinţarea cea dreaptă a sărăciei. Bogatul acela, care se arată în istoria lui Lazăr, nu a fost pedepsit pentru că era bogat, ci pentru că a fost crud şi nemilostiv; şi Lazăr cel sărac, din sânul lui Avraam, nu a fost lăudat pentru că era sărac, ci pentru că a răbdat sărăcia sa cu un duh mulţumitor.

Sunt lucruri – luaţi aminte bine la ceea ce zic, căci aceasta vă va da multă lumină, va depărta socotinţele cele mincinoase şi, îndeobşte, vă va învăţa să daţi o hotărâre dreaptă -, sunt aşadar, zic eu, lucruri, care sunt bune după firea lor, şi iarăşi altele, care sunt dimpotrivă. Mai sunt încă lucruri, care în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci ţin un loc de mijloc.

De pildă, cucernicia este în sine ceva bun, necucernicia este chiar în sine ceva rău; fapta bună este un bine, răutatea este un rău. însă bogăţia şi sărăcia nu sunt în sine nici bine, nici rău, ci se fac una sau alta, după cum este întocmită voia acelor oameni care sunt părtaşi de ele. întrebuinţezi bogăţia ta la fapte de binefacere, atunci ea îţi va fi motiv de multe bunătăţi; iar dacă o întrebuinţezi la silnicii, la câştig nedrept, la răutate împotriva altora, atunci tu întorci întrebuinţarea ei împotriva celei dinainte, adică la rău. însă nu bogăţia este vinovată aici, ci cel care o întrebuinţează rău, spre nedreptăţi.

Tot aşa se întâmplă şi cu sărăcia. Când tu o porţi cu răbdare de suflet şi, pe lângă aceasta, mulţumeşti Domnului, atunci ea îţi va fi motiv şi prilej pentru cununile cele cereşti.

Dacă, dimpotrivă, pentru sărăcia ta huleşti pe Plăsmuitorul tău şi te tânguieşti asupra proniei dumnezeieşti, atunci ea te duce la rău. însă precum mai înainte, nu bogăţia era vinovată pentru nedreptate, aşa şi aici, nu putem învinovăţi sărăcia pentru hulirea lui Dumnezeu, ci ea cade asupra celui care n-a voit să sufere sărăcia cuminte.

Lauda şi ocara stau aici cu totul în mâna voinţei şi alegerii noastre. Bogăţia este un bine, însă nu în sine, ci în mâna celui drept. Pe de altă parte, sărăcia este ceva rău, însă nu după firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru că el, supărat pe ea, învinovăţeşte şi huleşte pe Făcătorul său.

Aşadar, nici bogăţia să nu o învinovăţim, nici sărăcia de-a dreptul să nu o prihănim, ci pe cei care fac o rea întrebuinţare din una sau din alta; căci bogăţia şi sărăcia, singure, sunt lucruri de mijloc.

Dar să ne întoarcem de unde am pornit, că atât bogatul cât şi săracul, în acelaşi chip, pot dobândi doctoria care se capătă în Biserică, ba încă adeseori, cel sărac este mai cu râvnă şi mai sârguincios în întrebuinţarea acestui mijloc de vindecare. Dar această doctorie nu are unică întrebuinţare.

Pentru că ea vindecă sufletele, nu se pierde prin lungimea timpului, nu este prea slabă pentru nici o boală, se dă în dar şi stă la îndemână, atât săracului cât şi bogatului. însă ea are mai departe şi o altă însuşire slăvită, nu mai mică decât cele până acum numite. Şi care este aceasta? Aceea că noi nu declarăm ce fel de bolnavi aleargă aici spre însănătoşire.

Cei care se duc în aşezămintele de vindecare lumeşti nu pot ascunde rănile şi vătămările lumeşti, ba încă doctorul nu poate să le dea nici o doctorie, dacă ei n-au descoperit mai întâi rana; aici însă nu este aşa. Noi vedem aici nenumărate persoane împrejurul nostru şi le vindecăm pe toate îndeobşte. Noi nu scoatem pe păcătos la iveală şi nu declarăm păcatele lui, ci propovăduim tuturor învăţătura cea dumnezeiască şi lăsăm conştiinţei ascultătorilor ca fiecare să-şi aleagă doctoria care se potriveşte la rana lui, adică cuvântul de învăţătură prin care prihana se osândeşte, fapta bună se laudă, îmbuibarea se mustră, cumpătarea şi înfrânarea nu se osândesc, mândria se ruşinează, smerenia se slăveşte. Acest cuvânt izvorăşte din gura predicatorului ca o doctorie, alcătuită din tot felul de părţi, iar datoria ascultătorilor este să-şi aleagă fiecare pentru sine tocmai ceea ce i se potriveşte şi îi este de folos.

Cuvântul învăţăturii iese la iveală cu îndrăzneală, dar prinzându-se de conştiinţa fiecăruia îndeosebi; puterea sa vindecătoare lucrează în ascuns, şi adeseori sănătatea se restatorniceşte înainte de a fi fost cunoscută boala.

Când eu, de pildă, într-o predică am proslăvit puterea rugăciunii şi am dojenit pe cei leneşi la rugăciune, nu am numit în public pe nici unul dintre dânşii. Deci, celor cărora eu le-am dat mărturie că ei sunt sârguitori în rugăciune, aceia s-au făcut încă mai sârguitori decât înainte; iar cei pe care conştiinţa lor i-a dojenit pentru lenevire, şi-au însuşit critica mea, au părăsit răceala lor şi nebăgarea în seamă a rugăciunii.

Eu, însă, nu pot să numesc nici pe unii nici pe alţii, şi tocmai această necunoştinţă şi neştiinţă este la amândouă părţile potrivită. Voiţi să ştiţi pentru ce? Să vă spun. Cel ce a auzit lauda rugăciunii şi are cunoştinţa râvnei sale întru aceasta, dacă ar fi avut mulţi martori ai laudei sale, lesne ar fi căzut în semeţie şi în mândrie, dar fiindcă el şi-a însuşit această laudă numai în ascuns, el s-a asigurat împotriva a toată îngâmfarea.

Dimpotrivă, cel ce se cunoaşte vinovat în lenevirea sa, auzind tânguirea mea, mai lesne se va îmbunătăţi prin această dojana care i s-a făcut în ascuns, fără de martori. Aceasta este pentru dânsul de un mare folos. Adică, fiindcă judecata mulţimii are mare putere asupra noastră, de aceea noi, păcătoşii, tindem a ne îndrepta câtă vreme noi credem că greşelile noastre sunt încă necunoscute; iar după ce ele s-au făcut cunoscute la arătare, noi atunci ne facem fără ruşine şi leneşi.

Precum rănile cele dezgolite, fiind expuse pururea la asprimea aerului, se înrăutăţesc, tot aşa se întâmplă cu sufletul cel păcătos; el se face mai neruşinat, când dojenirea încălcărilor de lege ale lui se face înaintea multor martori. Ca să nu se întâmple una ca aceasta, de aceea propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu a vindecat întru ascuns bolile voastre.

Şi ca să cunoaşteţi că acest chip de vindecare ascuns aduce roade bogate, ascultaţi ce zice Hristos: „De va greşi ţie fratele tău, mergi şi îl mustră pe dânsul”, nu zice: „între tine şi între cetate”, şi, cu atât mai puţin: „între tine şi între popor”, ci: „între tine şi între el singur” (Matei 18, 15). Pâra, zice El, trebuie să se facă fără martori, pentru ca mai uşor să poată veni îndreptarea.

Aşadar, este de lăudat când o astfel de sfătuire sau dojana nu se face cunoscută. Este destul când conştiinţa omului mărturiseşte împotriva lui; este îndeajuns acest judecător nemituit. Nu poţi tu să pedepseşti pe păcătos mai aspru decât propria lui conştiinţă; pârâşul acesta este cel mai amarnic, şi nimeni nu cunoaşte încălcările de lege ale omului mai bine decât conştiinţa sa.

De aceea, nu mai înmulţi rănile lui cu altele noi, prin descoperirea păcatelor sale, ci sfătuieşte-l fără martori. Aşa a făcut şi Sfântul Pavel, când el zicea către corinteni: „Acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi” (I Corinteni 4, 6).

Deci, el n-a numit pe cei păcătoşi dintre corinteni, ci i-a ascuns sub numele său şi al lui Apollo, şi prin aceasta le-a dat prilejul a se smulge de la nelegiuirile lor. In alt loc, el zice: „Nu cumva dacă voi veni iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au greşit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21).

Vezi cum el numeşte pe păcătoşi numai îndeobşte şi nu-i înseamnă mai de aproape, pentru ca nu cumva, prin pâra făţişă, să facă sufletele lor mai neruşinate? în acelaşi chip procedează şi predicatorul, cu multă băgare de seamă la mustrările şi pedepsirile sale, şi de aceea vă sfătuiesc şi eu să fiţi totdeauna cu luare aminte la propovăduirea cuvântului dumnezeiesc şi să lucraţi cu toată râvna la îndreptarea voastră. Amin.

Categoria: Predici la duminici si sarbatori - Sfantul Ioan Gura de Aur

Cautare: