Împărăţind în Roma Maxenţiu, persecutorul (307-312), făcea multă
chinuire popoarelor, gonindu-i şi chinuindu-i nu numai pe creştini, dar şi pe
păgînii săi ucigîndu-i şi jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăţie, siluind
casele celor de bun neam, şi era tuturor romanilor foarte greu şi urît, pentru
acea tiranică, cumplită a lui viaţă şi prea spurcată. Deci, au trimis romanii,
în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania
cu mama sa, Elena, rugîndu-l pe el să vină şi să-i scape de tiranul acela. Iar
Constantin i-a scris mai întîi lui Maxenţiu, sfătuindu-l pe el prieteneşte să
înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dînsul şi
nu s-a îndreptat, dar şi mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin,
pe care toată oastea roma-nilor la împărăţie-l alesese, nevrînd ca să-l aibă
deopotrivă cu sine la împărăţie. Pentru că Maxenţiu, cu de la sine putere s-a
suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voinţa poporului; ci numai cu sprijinul
cîtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri şi cin-ste. Iar Constantin
a fost ales împărat de către toţi cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin
că Maxenţiu tot neîndreptat petrecea, ba încă şi la alte fapte mai rele se întinde,
s-a sculat şi a mers asupra lui cu război. Văzînd însă că puterea oştilor sale
nu este de ajuns şi gîndind apoi la farmecele cele rele ale lui Ma-xenţiu, a
început a se îndoi, pentru că ştia că Maxenţiu a vărsat mult sînge omenesc la
facerea vrăjilor: mulţi băieţi, fete şi femei îngreunate a înjunghiat la jertfele
diavolilor, căutînd milostivirea deşerţilor idoli, spre care nădăjduia. Deci,
văzînd Constantin că la Maxenţiu era mare putere diavolească, a început a se
ruga unui Dumnezeu care stăpîneşte cerul şi pămîntul, pe care şi neamul creştinesc
îl cinsteşte, ca să-i dăruiască lui chip de biruinţă asupra prigonitorului.
Drept aceea, rugîndu-se el cu osîrdie, i s-a arătat în amiază-zi chipul Crucii
Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decît soarele şi deasupra scris
pe dînsul: "În acest semn vei învinge". Au văzut aceea şi ostaşii toţi, între
care era şi dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos
de Iulian, şi se mirau. Iar cei mai mulţi dintre dînşii au început a se teme
că păgînilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire şi de moar-te, fiindcă
pe cruce se pedepseau cu moarte tîlharii şi făcătorii de rele. Deci, ostaşii
se temeau ca nu cumva războiul lor să fie fără noroc şi din pricina aceasta
împăratul Constantin era în mare îndo-ială. Iar într-o noapte, pe cînd dormea
el, i s-a arătat însuşi Hristos Domnul şi iarăşi i-a arătat semnul cinstitei
cruci pe care îl văzuse şi i-a zis lui: "Să faci asemănare chipului acestuia
şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea oştilor şi nu numai pe Maxenţiu, ba
încă şi pe toţi vrăjmaşii tăi îi vei birui". Deci, sculîndu-se împăratul, a
spus mai marilor săi vedenia şi chemînd argintari iscusiţi le-a poruncit lor
să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar şi de pietre scumpe după chipul
semnului celui arătat şi, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască
pe toate armele, pe coifuri şi pe zale semnul crucii.
Iar rău-credinciosul Maxenţiu, fiind înştiinţat de venirea lui
Constantin în Italia asupra Romei, cu multă îndrăzneală şi-a scos oastea romană
şi a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte
cinstita cruce înaintea taberilor armatei sale. Şi cînd s-a început lupta cu
Maxenţiu, atunci, cu puterea cin-stitei cruci, Maxenţiu a fost biruit şi mulţimea
ostaşilor lui a fost tăiată (28 octombrie 312), şi însuşi Maxenţiu a fugit.
Şi l-a urmărit împăratul Constantin şi, fugind el pe podul de peste rîul Tibru,
pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, şi s-a afundat
ticălosul în rîu cu oastea sa, ca şi faraonul cel de demult, încît s-a împotmolit
rîul de călăreţi, de cai şi de arme. Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor
şi l-a întîmpinat pe el tot po-porul cu bucurie mare şi cu cinste. Iar el înălţa
mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruinţă asupra vrăjmaşului,
cu pu-terea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biru-inţei
celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stîlp de piatră şi
a scris pe dînsa: "Cu acest mîntuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de
sub jugul tiranului".
Avînd el al doilea război împotriva celor de la Bizanţ a căror
numire de obîrşie se trage încă de pe vremea împăratului Iudeei, Manasi, cînd
un oarecare grec Bizas a pus temelia cetăţii, numind-o Bizantion, de unde mai
tîrziu Bizanţ, şi fiind biruit Constantin de către aceştia de două ori, era
întru mîhnire mare. Şi fiind într-o seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a
văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceste: "Să mă chemi în
ziua necazului tău". Apoi, înfricoşîndu-se, şi-a ridicat iar ochii spre cer
şi a văzut o cruce de stele, ca şi mai înainte închipuită pe cer şi scriind
dea-supra, împrejurul ei, aşa: "În acest semn vei învinge". Şi aşa pur-tîndu-se
crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmaşii săi şi a luat cetatea Bizantion.
Şi avînd el al treilea război cu goţii, la rîul Dunării, iar
i s-a arătat pe cer mîntuitoarea armă şi i-a făcut ca şi mai înainte biru-inţă.
Şi de aici Constantin cunoscînd puterea lui Hristos celui răs-tignit pe cruce,
şi crezîndu-l pe acesta că este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dînsul,
cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de
Dumnezeu, a trimis-o la Ieru-salim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci.
Iar ea, ducîndu-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri şi le-a curăţit
de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstite moaşte ale diferiţilor
sfinţi. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întîmpinat
pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.
Deci, fericita împărăteasă Elena, vrînd să găsească crucea cea
de viaţă făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toţi evreii
şi i-a întrebat pe dînşii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita
cruce a Domnului. Dar lepădîndu-se ei, că nu ştiu, împărăteasa Elena i-a îngrozit
cu munci şi cu moarte, şi aceia i-au arătat ei un bărbat bătrîn, anume Iuda,
zicînd: "Acesta poate să-ţi arate ţie ceea ce se caută, de vreme ce este fiul
unui cinstit pro-oroc". Şi făcîndu-se multă cercetare, şi Iuda refuzînd a spune,
îm-părăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adîncă în care, petrecînd
el cîtăva vreme, a făgăduit să spună. Apoi, scoţîndu-l pe el, merseră la un
loc unde era un munte mare împresurat cu pămînt şi cu pietre, pe care Adrian
(117-138), împăratul Romei, zi-dise o capişte zeiţei Venera şi pusese într-însa
un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa
Elena a poruncit ca să se risipească capiştea cea idolească şi să se răs-colească
ţarina şi să se sape. Iar Macarie patriarhul, rugîndu-se la locul acela, iată
a ieşit un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat mormîntul şi locul căpăţînii
în partea dinspre răsărit şi aproape de dînsele au aflat îngropate trei cruci
şi după aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neştiind care ar fi fost crucea
lui Hristos, s-a întîmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare şi
atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; şi se aşezară
crucile pe mortul acela cîte una pe rînd, iar cînd au pus crucea lui Hristos,
îndată mortul a înviat şi s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieştii Cruci a Domnului.
Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat
şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita împărătească, ce era cu dînsa. Iar alţii
nu puteau să vadă şi să sărute sfînta cruce în acea vreme, din pricina mulţimii
celei mari de lume, şi au dorit ca mă-car de departe s-o poată vedea. Atunci
Macarie, patriarhul Ieru-salimului, stînd la un loc mai înalt, a făcut înălţarea,
arătînd cinstita cruce mulţimii, iar ei au strigat: "Doamne miluieşte". Şi de
atunci s-a început praznicul "înălţării cinstitei Cruci a Domnului".
Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest
cinstit lemn, precum şi sfintele piroane, iar cealaltă parte, punînd-o într-o
raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în
viitor. Atunci Iuda cu mulţime de jidovi a crezut şi s-a botezat şi s-a numit
din sfîntul botez Chiriac. Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului
şi în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfîrşit, fiind prigonit pentru
Hristos. Iar sfînta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în
Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întîi a poruncit să se zidească biserica
Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfîntul mormînt al lui Hristos
şi unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani,
unde este mormîntul Sfintei adormiri a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.
Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici şi le-a înfrumuseţat cu tot felul
de podoabe, dăruindu-le cele de trebuinţă cu îndestulare. A venit în Bizanţ
(Astăzi Constantinopol), aducînd cu sine partea lemnului crucii celei de viaţă
făcătoare şi sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici,
sfîntul împărat Constantin a pus lemnul cel de viaţă făcător în raclă de aur,
iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfînta
Elena, cînd se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării,
pentru că se ridicase furtună mare şi învăluire cu primejdie mare; pe altul,
împăratul l-a ferecat în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în
frîul calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul: "În
ziua aceea va fi (scris) pe frîul cailor: Sfînt lui Dumnezeu Atotţiitorul" (Zaharia
14, 21), iar al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.
După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanţ, iubitorul
de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor
ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintîi în Roma, cînd l-a înnecat pe Maxenţiu,
a doua în Bizanţ, cînd l-a cucerit, a treia cînd a bătut pe goţi la rîul Dunării.
După chipul celor trei arătări a făcut trei cinstite cruci din materii scumpe
şi a scris pe dînsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hr Ni Ka, adică
"biruieşte", arătînd la toţi rîvna dreptei credinţe. Iar ca să arate lumii că
cu puterea crucii a biruit pe vrăjmaşi, a înălţat o cruce spre răsărit, în tîrgul
de sus, apoi alta deasupra stîlpului cel roşu la locul iubirii de fraţi, iar
pe cea de-a treia a înălţat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în
tîrgul de pîine, la care loc se făceau multe puteri şi semne prin sfînta cruce.
Încă se mărturisea de mulţi că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină
mare noaptea, în locul acela, şi tămîia împrejur cinstita cruce, cîntînd cîntarea
cea întreit sfîntă cu glas dulce, şi apoi iar se suia la cer. Şi aceasta se
făcea de trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălţarea cinstitei cruci,
apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer şi în sfîntul
marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Şi mulţi
din oamenii cei cucernici, care cu cinste şi cu sfinţenie vieţuiau, vedeau această
pogorîre a îngerului şi auzeau cîntarea lui.
Încă se cuvine a pomeni şi că cinstitul şi de viaţă făcătorul
lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecînd de Perşi (602-610) şi iar s-a întors
în Ierusalim, spre mîngîierea credincioşilor; pe vremea împăratului grec Foca,
Chosroe II (590-628), împăratul perşilor, biruind Egiptul, Africa şi Palestina,
a luat Ierusalimul şi pe mulţi creştini i-a ucis şi luînd cu de-a sila vistieriile
cele bisericeşti şi podoabele, între altele a luat şi vistieria cea de mult
preţ, lemnul crucii Domnului celei de viaţă făcătoare, şi l-a dus în Persia.
Peste puţin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul
lui, el încearcă să biruiască pe Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut
pace, însă nu a cîştigat-o de la vrăjmaşul cel mîndru. Atunci fiind în mîhnire
mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, şi a poruncit tuturor credincioşilor
să facă rugăciuni, priveghieri şi postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se
lăuda, în mîndria sa, că va pierde pe toţi creştinii; de acela ce hulea numele
lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmaşii că mîna lor este înaltă şi idolii
lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat,
Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii şi tăriei? Şi chiar împăratul
se ruga singur cu lacrimi şi cu post înde-lungat. Apoi, adunîndu-şi toţi ostaşii
şi în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmîndu-se cu puterea crucii, a mers
asupra perşilor şi lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit şi l-a pus pe fugă.
Şi a fost cu oştile în pămîntul Persiei şapte ani, luînd cetăţile, robind satele
şi biruind multe prigoniri ale lui Chosroe. Iar mai pe urmă Chosroe, neputînd
să se împotrivească puterii greceşti, a fugit din pămîntul său şi, trecînd peste
rîul Tigru, cu cel mai tînăr fiu al său, Medars, a împărţit el împărăţia sa.
De acest lucru s-a mîniat Siroes, fiul lui cel mai în vîrstă, şi a gîndit ca
şi pe tată şi pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a şi făcut degrab.
Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moştenitor împărăţiei Persiei şi a
trimis cu rugăminte şi cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se
lui şi poftindu-l să înceteze a prăda pămîntul lui.
Atunci Heraclie, făcînd pace cu împăratul Persiei, a luat de
la perşi făcătorul de viaţă lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din
Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perşi, şi l-a adus împreună cu multe
daruri la locul său, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui
cel mare.
Iar cînd a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn
pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat
în porfira cea împărătească, cu aur şi cu pietre scumpe împodobit, avînd în
cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimîntătoare, pentru
că deodată a stat în uşile acelea, prin care se intra la locul căpăţînei, şi
nu putea să păşească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de
puterea cea Dum-nezeiască; şi toţi se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia,
patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulţimea Ierusalimului
în întîmpinarea împăratului, avînd ramuri de finic în mîini şi ieşind pînă la
muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături şi, căutînd cu ochii, a văzut
pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stînd, oprindu-le intrarea, şi
zicînd: "Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii,
cu care voi îl duceţi pe el". Aceasta văzînd-o şi auzind-o patriarhul, s-a înspăimîntat
şi, întorcîndu-se spre împăratul, i-a zis: "Să ştii, împărate, că cu neputinţă
îţi este ţie ca în haine bogate îmbrăcat şi cu podoabele împărăteşti înfrumuseţat
să duci lemnul acesta sfînt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru
mîntuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voieşti ca să duci Crucea Lui, să
urmezi sărăciei Lui". Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfira şi coroana
şi s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi proaste şi a dus cinstitul lemn al
Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergînd cu picioarele desculţe. Şi
l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Chosroe al Perşilor. Acolo,
binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci şi a fost mare
bucurie şi veselie credincioşilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, şi dănţuiau
precum oarecînd israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni,
lăudînd pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, şi închinîndu-se
aşternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia şi de la noi să fie
cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui
Hristos, mulţi nu se potrivesc în spusele lor. Unii zic că pe o fecioară moartă
o duceau la îngropare şi cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alţii zic că o văduvă
moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viaţă lemn, iar alţii povestesc
că o văduvă zăcea în casă bolnavă şi era aproape de moarte. Mergînd la ea patriarhul
cu împărăteasa şi aducînd crucile, le-a pus pe cea bolnavă şi, punîndu-se crucea
Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă. Alţii spun că un om mort pe care-l duceau
la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al
lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amîndouă aceste
minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut aşa: văduva zăcînd în casă bolnavă
şi murind, de la porţile morţii a fost adusă la viaţă şi la sănătate, şi mortul
cel dus la groapă a înviat.
În această zi, cinstirea celui între sfinţi părintelui nostru
Ioan Gură de Aur şi pomenirea Sfîntului Mucenic Papia, care, în ţara Licaoniei,
pe vremea împărăţiei lui Maximian, s-a sfîrşit muceniceşte.
