Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile şi anii
întru a Sa putere, a aşezat spre slava Sa şi spre folosul oamenilor felurite
praznice. În Vechiul Aşezămînt a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit
luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească
de roadele cîmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste.
A grăit Domnul cu Moise şi a zis: "Spune fiilor lui Israel:
În luna a şaptea, ziua întîi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trîmbiţelor
şi adunare sfîntă să aveţi; nici o muncă să nu faceţi, ci să aduceţi ardere
de tot Domnului" (Leviticul 23, 24-25). Că precum Atotcreatorul, după zidirea
lumii şi a tuturor făpturilor Sale, a binecuvîntat şi a sfinţit ziua a şaptea,
odihnindu-Se întru dînsa, aşa i-a poruncit şi omului, zicînd: "Şase zile să
lucrezi, iar în ziua a şaptea, care este sîmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului
tău, să nu faci nici un fel de lucru în această zi". La fel şi ziua întîi din
luna a şaptea a binecuvîntat-o şi sfinţind-o, a poruncit poporului Său să se
odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviţilor zice către Moise: "În ziua
a cincisprezecea a lunii a şaptea, cînd vă strîngeţi roadele pămîntului, să
sărbătoriţi sărbătoarea Domnului şapte zile..." (Leviticul 23, 39).
Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună,
scăzînd apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această
lună, Sfîntul prooroc Moise s-a coborît a doua oară din munte, avîndu-şi faţa
prealuminată şi aducînd Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului.
În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliţilor.
În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce
se numea Sfînta Sfintelor, care era după a doua catapeteazmă, ca să aducă jertfă
sîngeroasă pentru sine şi pentru neştiinţele poporului. În această lună, poporul
lui Dumnezeu se curăţa de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-şi cu post
sufletele înaintea lui Dumnezeu şi aducînd ardere de tot Domnului.
În această lună a fost sfinţită prea minunata şi prea slăvita
biserică a Domnului zidită de Solomon şi s-a pus în ea chivotul Legii. În această
lună se adunau toate seminţiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că
le poruncise Domnul, zicînd: "Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru
voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post" (Leviticul 16, 31). Din această
lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau pînă
la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pămîntul făgăduinţei.
Numărînd 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri
şi robii lor, boii şi catîrii lor, ci şi pămîntul pe care locuiau să fie nearat
şi nesemănat; nici chiar spicele ce creşteau pe el să nu le strîngă, nici strugurii
din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă şi să fie lăsate spre hrana
oamenilor săraci, a animalelor şi a păsărilor.
În cartea Leviticul se scrie: "În ziua curăţirii să trîmbiţezi
cu trîmbiţa în toată ţara voastră. Să sfinţiţi anul al cincizecilea şi să se
vestească slobozenie pe pămîntul vostru pentru toţi locuitorii lui... să nu
semănaţi, nici să seceraţi ceea ce va creşte de la sine din pămînt... Să nu
culegeţi cele sfinţite ale lui Dumnezeu şi se vor hrăni săracii poporului tău,
iar rămăşiţele le vor mînca fiarele cîmpului. Aşa să faci şi cu via ta şi cu
măslinii tăi" (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieşirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau
datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor şi cu mare grijă se păzea
pe sine tot omul, să nu mînie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mîhnească
pe aproapele, pentru că era anul iertării şi al curăţirii de păcate. Această
poruncă a Domnului se întindea pînă la al 50-lea an, şi se împărţea în şapte
şeptimi de ani, adică de 7 ori cîte 7 ani, şi fiecare al 7-lea an se numea "sîmbătă"
(sabat), adică odihnă.
Aşa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: "Şase ani
să semeni ogorul tău, şi şase ani să lucrezi via ta şi să aduni roadele lor;
iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pămîntului, ogorul tău să nu-l semeni
şi via ta să n-o tai în anul acela. ...Iar de veţi zice: Dar ce să mîncăm în
anul al şaptelea, cînd nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre?
Vă voi trimite binecuvîntarea Mea în anul al şaselea şi va aduce roadele sale
pentru trei ani" (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toţi anii aceştia în care Domnul
rînduise odihnă oamenilor şi pămîntului să înceapă din luna septembrie, după
porunca Domnului: "Să vestiţi anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie),
pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întîia lună de la
facerea lumii."
Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci şi Indictionul păgînilor
tot din luna septembrie a fost rînduit să înceapă. Pentru Indictionul păgînilor
romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe
Antonie şi Cleopatra care stăpîneau Egiptul, a început să stăpînească singur
toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părţile imperiului,
a rînduit Indictionul care aminteşte porunca aceea dată la 15 ani o dată. Şi
au despărţit Indictionul în trei părţi a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe
toţi cei 15 ani să se strîngă în anul al 5-lea. Indictionul îl aşezase însă
pentru ţările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu
greutate se adunau dările în toţi anii şi abia în anul al 5-lea putea să se
aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum,
adică strălucit, întrucît în acel an oamenii se veseleau cu lumînări aprinse
în mîini, pentru că impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie,
şi nu cu sila.
Indictionul s-a întins pînă la 15 ani, deoarece în primii 5
ani se dădeau fier şi aramă pentru facerea săbiilor, a suliţelor, a coifurilor,
a scuturilor, a zalelor şi a altor arme ostăşeşti. În a doua perioadă de 5 ani,
se lua argint pentru plata soldei ostaşilor, iar în a treia perioadă de 5 ani
se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoşi. Astfel, ţinînd
rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăşi întîiul an, numindu-l pe
acela An Nou. Iar începutul acesta se aşeza la întîia zi a lunii septembrie,
căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie şi Cleopatra,
se cinstea singur stăpînitor a toată lumea. Aşa a fost aşezat Indictionul la
romani.
Astfel a primit şi Sfînta Biserică să prăznuiască începutul
Indictionului în ziua dintîi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini:
în această lună se prăznuia la evrei şi în toată lumea Anul Nou; acum a mers
Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, şi în zi de sîmbătă a
intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sîmbăta
în sinagogă şi să înveţe poporul din cărţile proorocilor. Atunci, intrînd Iisus
în mijlocul dascălilor şi sculîndu-Se să citească, I-au dat cartea proorocului
Isaia pe care, deschizînd-o, a aflat locul unde era scris: "Duhul Domnului peste
Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei
zdrobiţi la inimă, a propovădui celor robiţi iertare şi orbilor vedere; a slobozi
pe cei sfărîmaţi, uşurîndu-i; a mărturisi anul Domnului bine primit". Apoi,
închizînd şi dînd cartea, a început să înveţe, arătîndu-Se pe Sine că este adevăratul
Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mîntuirea şi înnoirea vieţii,
împlinindu-se astfel scriptura citită, şi toţi "Îl mărturiseau şi se mirau de
cuvintele harului care ieşeau din gura Lui" (Luca 4, 17, 19).
Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii
Părinţi la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe
Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă,
dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu
al persecuţiilor, schimbînd înţelesul Indictionului. Sfinţii Părinţi au rînduit
să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mîntuirii creştinilor,
aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi
de vestirea din cartea lui Isaia a "anului Domnului bine primit". Aşadar, nu
prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea
Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se
din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui
Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă şi cu prea dulcea Sa gură;
nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupeşti. Mîntuitorul,
zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă
sîngeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare
Care a străbătut cerurile, curăţindu-ne pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat
pe Cruce pentru noi, făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului
care zice: "Biserica lui Dumnezeu care sînteţi voi este sfîntă".
Pentru toate acestea, dînd mulţumire lui Dumnezeu, prăznuim
anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile Sale multe şi negrăite
bunătăţi, pentru care ne sîrguim să fim Lui bine primiţi. Deci noi prăznuim
Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel aşezat de Hristos, cerescul
împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sînt poruncile Sale sfinte pe
care sîntem datori să le păzim şi să le împlinim; pentru că El nu cere de la
noi daruri, fier şi aramă, nici nu-i trebuie argint şi aur, precum arată David,
zicînd către dînsul: "Domnul meu eşti Tu, pentru că nu-Ţi trebuiesc bunătăţile
(darurile) mele". El, în loc de fier şi aramă, cere de la noi bunătăţile credinţei
celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este aşezată
pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui Sfinţilor Mucenici care au
fost chinuiţi pentru credinţa creştină, încît pentru fiecare dintre ei se poate
zice: "Prin foc şi prin sabie a trecut sufletul lui" .
De aceea ne porunceşte Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc,
să credem în El cu dreaptă credinţă şi inimă curată, pentru că "cu inima se
crede spre dreptate" şi prin această credinţă curată, ca şi cu o armă de fier
şi cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel
urmăm sfinţilor noştri strămoşi, care "prin credinţă au biruit împărăţii, au
lucrat dreptate, au dobîndit făgăduinţele, au închis gurile leilor, au stins
puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au întărit din slăbiciune,
s-au făcut tari în războaie şi au întors oştirile vrăjmaşilor în fugă..." (Evrei
11, 33-34).
În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii
în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face pri-cinuitoare omului de viaţa
cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogăţeşte cu mult argint nădăjduieşte
ca toate bunătăţile din lume să le cîştige, cu atît mai mult cel ce s-a îmbogăţit
cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va cîştiga cele dorite. De acum el va vieţui
cu bucurie, nebăgînd seamă toate primejdiile şi necazurile care năvălesc asupra
lui de la lume, de la trup şi de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceaţă
le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpînul său
îl înşeală de multe ori, pentru că, pierzîndu-l cu orice întîmplare, sărac pe
el îl face şi cel ce nădăjduia să vieţuiască cu îndestulare pînă la sfîrşit,
acela degrabă sărăcind, se lipseşte de pîine; iar cel ce nădăjduieşte spre Domnul,
ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu ruşinează.
Nişte argint ca acesta cere Domnul de la noi şi ne porunceşte
să nădăjduim nu spre bogăţia care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu,
ale Cărui cuvinte sînt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără
de minciună ne-a făgăduit nouă cele veşnice şi negrăite bunătăţi întru a Sa
împărăţie. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă
nevoinţă, ca nişte buni ostaşi ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării
de plată în-deamnă pe ostaş spre luptă, după cum zice Sfîntul Ioan Damaschin
pentru răbdătorii de chinuri: "Mucenicii Tăi, Doamne, cu credinţa întărindu-se
şi cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobîndit
cununile".
În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea
cea prea scumpă, adică nefăţarnică dragoste către Dumnezeu şi către aproapele.
Pentru că dragostea prin aur se închipuieşte de dascăli pentru marea sa cinste.
Că precum aurul este mai cinstit decît argintul, arama şi fierul, tot aşa şi
dragostea este mai cinstită decît nădejdea şi credinţa. "Şi acum rămîn acestea
trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decît acestea este dragostea"
(I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L
iubim cu nefăţărnicie, nu numai cu inima crezînd şi cu gura mărturisind, ci
şi în fapte arătîndu-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dînsul sufletele
noastre şi să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta
şi pe cei de aproape ai noştri să-i iubim aşa, precum ne învaţă iubitul lui
Hristos Apostol Ioan Teologul, zicînd: "Fiii mei, să nu iubim cu cuvîntul, nici
cu inima, ci cu lucrul şi cu adevărul". Acest fel de dragoste se primeşte spre
înfrumuseţare de la Cel mai frumos cu podoaba decît fiii oamenilor, de la Hristos
Dumnezeul nostru.
Aşadar, Biserica dreptmăritoare prăznuieşte acest Indiction
creştin în locul celui vechi al păgînilor, dezbrăcîndu-se de omul cel vechi
cu faptele lui şi îmbrăcîndu-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit.
De aceea prăznuim anul nou aşa cum ne sfătuieşte Apostolul, zicînd: "Întru înnoirea
vieţii să umblăm", adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar
nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultînd poruncile: "De
veţi umbla întru poruncile Mele şi de veţi păzi învăţăturile Mele şi de le veţi
face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa şi pămîntul îşi va da roadele sale.
Şi voi da pace în pămîntul vostru şi veţi izgoni pe vrăjmaşii voştri şi voi
căuta spre voi şi vă voi binecuvînta şi nu se va îngreţoşa sufletul meu de voi.
Şi voi umbla întru voi, şi voi fi vouă Dumnezeu şi voi Îmi veţi fi Mie popor,
zice Domnul Dumnezeu Sfîntul lui Israel..."*
* Sînt unii care socotesc indictioanele rînduite de la începutul
lumii şi le numără de la întîiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din
neştiinţă. Acum însă se ştie că nu de la facerea lumii, ci de la aşezarea lui
August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August,
împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii.
