Cuvinte simple din Sfantul Munte (22) – Invatatura Sfantului Ignatie Briancianinov despre Rugaciunea lui Iisus

Acest Sfânt Părinte al Bisericii noastre, din vremurile cele noi, a fost un mare înaintaş şi învăţător al trezviei, nevoitor „neptic”, nu numai al ortodocşilor Rusiei, ci şi în general, al întregii spiritualităţi ortodoxe. A fost monah şi pentru mulţi ani stareţ al unei mănăstiri lângă Sankt Petersburg, iar mai târziu a devenit arhiereu. Cartea sa constituie un punct de referinţă în teologia contemporană şi în învăţătura despre trezvie; iar Sfântul repeta de multe ori faptul că nu există ceva mai frumos şi mai dulce şi mai puternic, în special pentru noi, monahii, decât această rugăciune. Iar experienţa părinţilor aghioriţi, aici, unde este „atelierul” de veacuri al rugăciunii minţii, ne mărturiseşte faptul că într-adevăr această rugăciune este comoara cea mai de preţ.

Dacă are ceva cu care să se mândrească în sens bun, Athosul, Muntele Cel cu nume Sfânt, este această comoară nepreţuită, rugăciunea cea neîncetată a minţii, iar din Sfântul Munte aceasta este împărtăşită tuturor sufletelor ortodoxe din cele cinci continente şi Sfinţii Părinţi ne repetă şi ne vor repeta mereu şi ne vor învăţa pe noi cei mărunţi, să urmăm sfaturilor lor rămase în scrieri şi culegeri, precum şi în tradiţia vie a spiritualităţii noastre.

Când se vor îndestula mintea şi urechile duhovniceşti şi trupeşti de multe-multe repetări şi pomeniri meniri ale numelui lui Hristos, prin rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, atunci va avea loc un fenomen de saturaţie, de îndestulare duhovnicească a minţii, a raţiunii, care se află înlăuntrul creierului şi este energia minţii, după îndrumătorii părinţi ai trezviei. Când se vor îndestula duhovniceşte cu adevărat, atunci, într-un mod firesc, începe îndreptarea minţii – este o coborâre şi în acelaşi timp o urcare plină de măreţie, o coborâre şi în acelaşi timp o intrare – spre cămara sa adevărată spre esenţa sa, spre centrul său de existenţă, care este inima duhovnicească, ce sălăşluieşte în mod excepţional în partea inimii trupeşti.

Ştim că sufletul nostru „atinge” toate celulele trupului nostru. Nu există celulă care să nu aibă suflet, nu bucăţică de suflet, căci sufletul nu este materie, este duh şi se găseşte în toate celulele. Încape sufletul şi numai într-o celulă, încape şi în triliarde de celule, căci se „întinde”, nu precum gazul ce uneori se concentrează, alteori se rarefiază; însă nu poate raţiunea noastră umilă să înţeleagă în ce fel sufletul „se întinde” în toate celulele.

Aşa deci, sufletul nostru la început este înlăuntrul unei celule fecundate, în prima celulă, iar aceasta este centrul centrului inimii trupeşti. De pildă, inima noastră cea trupească are atâtea celule, iar atunci când aceste celule sunt complete, Hristos le binecuvântează şi le pune în mişcare. Este primul tic-tac al inimii trupeşti. De aici încolo sufletul se întinde şi la celelalte celule; şi până se conturează întreg organismul uman, este prezent în toate celulele trupului, dar cu centrul în celulele inimii trupeşti, biologice, fiziologice. Există şi un centru al centrului, mai adânc, în celula primordială a inimii, acolo, spun Părinţii, sălăşluieşte „memoria spirituală primordială”.

Trebuie să subliniem că omul are două memorii: în creier şi în inimă, adică memoria biologică şi cea spirituală. Spune Sfânta Evanghelie că Preasfânta Maică ţinea în inima sa toate cuvintele lui Hristos, vedea Maica Domnului în amănunt, cum se mişca, cum vorbea, cum păşea, ce zicea, deoarece Hristos lucrează neîncetat, lucrează şi ca Dumnezeu şi ca om. Toate le făcea în dublă calitate. Şi ca Dumnezeu binecuvânta cele materiale, orice lucra binecuvânta; de pildă, pe unde păşea Hristos, era binecuvântat pământul acela.

De la pogorârea Duhului Sfânt, de la Cincizecime încoace a fost reînnoită zidirea toată. Este reînnoită şi renăscută. Problema este în noi, nu în zidire şi în firea lucrurilor. Până să ajungem să trecem de vălul acesta greu al patimilor, nu putem să înţelegem cum adică zidirea este înnoită. Este ca şi cum s-ar găsi cineva în vechime, înainte de Hristos, înainte de Moise şi de Avraam. Atâta întuneric există înlăuntrul său, din pricina patimilor.

Revenind la Maica Domnului, spuneam că urmărea cu atenţie toate câte spunea şi făcea Hristos, şi le păstra ca pe o comoară nepreţuită în inima sa, nu în mintea sa sau în creierul său: „păstra toate cuvintele acestea în inima sa”; în memoria sa spirituală şi în inima sa biologică. Mai degrabă în acea celulă primordială, adâncă şi spirituală. Acolo, ca într-un centru nobil, de întâietate, susţin Părinţii neptici, se află esenţa sufletului, adică puterea lui, identificată în Filocalie cu ceea ce numim „minte”. Şi sufletul are drept centru de onoare inima trupească, iar ca structură de periferie, celelalte celule; cum este un stat cu capitală şi centre secundare, oraşele şi satele, aşa este şi sufletul în relaţie eu trupul. Avem de a face cu o putere a sufletului, mintea, dar şi cu o esenţă, putere a minţii sau energia minţii ce o regăsim în creier, adică în capacitatea omului de a raţiona. E, atunci când încep toate acestea să se unească, să se pogoare raţiunea din creier (encefal) spre inimă, se vor uni în partea inimii fiziologice. De ceea, Sfântul Ignatie Briancianinov foloseşte un cuvânt ce redă situaţia în amănunt. Este cu adevărat o descoperire, ce o menţionează şi Cuviosul Nicodim Aghioritul, şi se referă la ceva ca un duh în chip de ou, oval, ovoid, în manualul său de sfaturi duhovniceşti; şi sunt referinţe amănunţite şi la Părinţii trezviei, aceşti arhitecţi ai rugăciunii neîncetate a inimii.

S-au scris atâtea şi atâtea cărţi şi lucrări despre „Rugăciunea inimii”, iar oamenii încearcă să aplice toate câte citesc şi se încurcă şi cad în confuzie pierzând totul în final. Atât de mari experienţe, atât de înalte învăţături, atâtea situaţii duhovniceşti ale Părinţilor aflăm în lucrările lor, toate au fost scrise frumos, însă noi azi avem probleme în a le înţelege. Nu putem începe de la zero, de la „A”, „B”, „C” şi apoi repede la lecţiile de rugăciune, pentru a ajunge să înţelegem să interpretăm şi să şi trăim corect, cu adevărat, cuvintele lor în continuare. Aşa dar, mintea trebuie să se coboare în inimă, din moment ce s-a îndestulat cu rugăciunea neîncetată, spusă cu voce înceată, dar şi lăuntric cu mintea, de multe ori, iar uneori şi cântat. Rugăciunea se spune în continuare cu voce şi mai joasă, mişcând doar buzele, astfel încât dacă este cineva în cameră să nu poată auzi cuvintele spuse. Atât de încet trebuie spusă, pentru a deveni în curând tăcere. Când însă se vor închide buzele cu desăvârşire şi nici acestea să nu se mai mişte, nici chiar limba, atunci începe rugăciunea curata a mintii, ce este caracterizată în primul rând de un atac puternic al multor cugete străine. Deci, am intrat în rugăciunea curată a minţii? Începe asaltul cel mai puternic al cugetelor străine. Toate aceste gânduri rele şi viclene intră în mintea noastră, fiindcă de acum suntem porniţi pe o altă traiectorie, am intrat deja într-o stare mai înaintată a rugăciunii.

Avem de a face cu o putere a sufletului, mintea, dar şi cu o esenţă, putere a minţii sau energia minţii ce o regăsim în creier, adică în capacitatea omului de a raţiona. E, atunci când încep toate acestea să se unească, să se pogoare raţiunea din creier (encefal) spre inimă, se vor uni în partea inimii fiziologice. Deci, dacă mintea noastră s-a îndestulat cu rugăciunea aceasta curată, începe să coboare singură, prin imboldul Sfântului Duh. Atunci, după cum mărturisesc Părinţii, harul de la Sfântul Botez lucrează. Scânteia aceea iniţială, dorinţa de unire cu Dumnezeu ce zace ascunsă în adâncurile sufletului, aceea ce aştepta lăuntric, acum devine flacără, devine incendiară şi nu are de gând să dea înapoi până nu arde în sens spiritual toată, adică până nu simte lucrarea darurilor dumnezeieşti înlăuntrul Sufletului. Pe de o parte, arde orice patimă mai există, şi orice element pătimaş, pe de altă parte, face să strălucească şi mai mult virtuţile existente ale sufletului; precum focul face aurul să strălucească şi mai mult şi nu îl strică, în vreme ce paiele sunt făcute scrum.

Astfel, Părinţii neptici, şi mai ales Cuviosul Ignatie Briancianinov, arată că mintea se va coborî în partea de sus a inimii, în cel mai adânc loc al inimii. Inima noastră biologică nu este ca un măr sau ca o portocală, să o tai felii şi să zicem asta-i partea de sus, partea din mijloc, partea de jos. Cuvintele sus, mijloc şi jos ne lasă impresia unui lucru rotund ce îl tăiem bucăţi. Partea de sus a inimii este însăşi partea raţională a sufletului, fiindcă va trebui să se unească raţiunea omului cu esenţa, partea raţională a sufletului, o bucată a minţii fa trebui să se unească cu bucata corespunzătoare a sufletului, şi aşa mintea devine unitară, cu un cuget unic, pomenirea lui Hristos. Atunci toate celelalte cugete dispar, dacă mai există unul, doi sau trei şi acestea sunt şterse în final.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că am ajuns deja la starea de trăire curată, de trezvie, adică, fiindcă în somn încetează lucrarea rugăciunii. Această stare o numim intermediară, inteligibilo-cardiacă, adică are loc tainic în inimă nu o putem descrie prin cuvinte. Este vorba de ceasul de când suntem treji, din ceasul în care ne sculăm până în clipa în care readormim, somn adânc, curat, fără vise, de nici un fel, nici viclene, nici nevinovate, căci a fost ştearsă orice fel de urmă a viselor. Numai după mulţi ani, dacă apare vreun vis este un vis bun.

Spunea un părinte că a visat cum se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie şi auzea foarte clar, ştia muzică acest părinte, toată Doxologia o auzea pe un glas foarte frumos. Ştim că visul are o durată mică, de ordinul secundelor, iar părintele spunea că această Doxologie a ţinut foarte mult, poate chiar douăzeci de minute, era de o sărbătoare mare şi a auzit-o toată cu claritate. Acest fapt nu este un mit sau o exagerare sau o minciună, se întâmplă astfel de evenimente, numai şi numai pentru a mângâia Hristos astfel de oamenii Şi spuneau părinţii ceilalţi: „De ce se întâmplă astfel de lucruri?”. Fireşte că a precedat un mare pahar de amărăciune; dacă a băut părintele acel pahar cu amărăciune şi a trecut prin mari încercări, a venit şi ceasul dumnezeieştii mângâieri.

Starea aceasta intermediară ţine din clipa în care va începe omul să iasă din starea de răpire prin vis şi-până va ajunge la trezire, căci unii până să se trezească bine, să revină întru sine, trec şi 5 şi 10 şi 15 şi 20 de minute. Trebuie ca omul să-şi revină imediat spunând „slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”, să îl slăvească şi să îi mulţumească lui Hristos pentru faptul că s-a sculat sănătos şi viu şi întreg la trup, având neafectate puterile raţionale, şi percepe mediul în care este şi cine este şi ce se întâmplă cu sine, are şi memorie bună, căci printr-o privire imediat ne dăm seama dacă mintea noastră este la locul ei, nu am pierdut-o, nici pe ea, nici memoria.

Căci unii oameni se trezesc şi sunt altfel; unul păţeşte atac cerebral, altul îşi pierde memoria. Aceste stări au afectat pe mulţi în ultimii ani, în special pe cei tineri. Este o intervenţie ce o îngăduie Hristos pentru a se smeri omul şi cei din jurul lui. Pentru a nu crede omul că poate controla toate; suntem tineri, sănătoşi, nu ne lipseşte nimic. Iată că se trezeşte omul şi nu este la fel ca înainte de somn, ba chiar unii mor în somn, au moarte neaşteptată.

De aceea, repet, este minune mare să se trezească omul din somn şi să fie ca înainte de somn, deci a avut somn bun, iar acum are starea necesară duhovnicească şi începe rugăciunea imediat ca un mecanism bine reglat, şi cu gura şi cu mintea. Atunci toate lucrurile sunt puse pe drumul cel bun. Este valorificat timpul, este transformat în aur, în nestricăciune prin rugăciunea neîncetată. Intră timpul istoric în veşnicie. Acest element trecător, acest tic-tac, ceasurile, zilele, clipele ce trec şi se pierd, în realitate nici nu pleacă, nici nu se pierd. Sunt mutate. Noi vom da socoteală şi pentru aceste ceasuri, şi pentru aceste clipe şi pentru cuvintele spuse şi cu gura şi lăuntric.

Aşa ne explică Sfinţii Părinţi: vom da socoteală lui Hristos pentru fiecare cuvânt al nostru. Pentru cuvântul viu, cuvântul de pocăinţă, pentru cuvântul de slăvire, pentru cuvântul ortodox. Închipuiţi-vă ce socoteală vom da pentru cuvintele păcatului şi pentru fiecare lucrare şi gând păcătos. Acolo vom vedea ce se va întâmpla. Unii pleacă într-acolo nepregătiţi, cu cecuri de miliarde aici, alţii pleacă de pe pământ pentru cer fiindcă au acolo depuneri şi depozite, în Împărăţia Cerurilor, la Sfânta Masă cea de sus, prin atâtea rugăciuni, lacrimi şi nevoinţe ce au făcut în timpul vieţii. Aceştia din urmă sunt negustorii cei buni. Aşa a spus Maica Domnului. Deşi era totdeauna tăcută, Preasfânta Maică ne-a lăsat totuşi o învăţătură despre viaţa aceasta, spusă sub forma unei parabole: „Se aseamănă viaţa cu o negustorie, iar omul cu un negustor, precum; spunea şi Fiul meu, iar fericit şi întreit fericit este omul care va negustori bine timpul”.

Aceasta este o temă ce ne preocupă foarte mult: Cum să valorificăm timpul, cum să îl ducem în veşnicie? Valorificând ceva mic şi trecător vom găsi veşnicia cea fără margini, o veşnicie pregătită prin aceste rugăciuni, puţine în comparaţie cu ceea ce putem dobândi. Iar pentru faptul că Sfinţii Părinţi au încercat toate cele duhovniceşti, am văzut din experienţa lor că orice lucru duhovnicesc pe care îl vom încerca va fi bun şi folositor, însă nu în măsura în care este valorificat timpul acordat rugăciunii lui Iisus. Iar aceasta vreau să o subliniez în mod special.

Părinţii insistă asupra faptului că timpul cheltuit, pentru a spune neîncetat rugăciunea minţii este cel mai de preţ dintre toate celelalte ceasuri acordate altor lucruri din viaţa duhovnicească. Pentru acest timp ne este dator Cerul. Pentru toate celelalte, noi suntem datornicii, pentru acest timp însă, când noi îl cheltuim spunând rugăciunea neîncetată a minţii, bineînţeles în; mod plăcut lui Dumnezeu, în mod firesc, prin sentiment adânc de pocăinţă, cu lacrimi, datornicul este Hristos şi Preasfânta Născătoare.

Totuşi, până când omul ajunge să atingă această măsură a rugăciunii, măcar să repete, chiar şi papagaliceşte, ca un mic mecanism, spunând rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase miluieşte-mă!”, deoarece obişnuinţa aceasta ajută mult şi provoacă pagubă doar demonului. Probabil nici nu percepem ce se întâmplă în jurul nostru, înlăuntrul nostru, în lumea ceasta, dar diavolul percepe foarte bine. Avem de a face cu un vrăjmaş deosebit de născocitor de rele şi care le înţelege pe toate perfect. Nu trebuie să înveţe carte, le ştie, le înţelege şi imediat intervine. La fiece „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, spus cum se cuvine, explodează ca o bombă atomică. Ne închipuim câte bombe atomice, în duh, explodează în inima lui neagră. Toate aceste lucrări ce sunt în Duhul Sfânt, pricinuiesc reacţia de împotrivire la lucrarea duhovnicească. Dacă îl lovim ne va lovi. Şi un câine dacă-l loveşti te atacă chiar dacă este dintre cei casnici. Este firesc războiul şi nu este ciudat, ba chiar are şi cele mai incredibile forme ale războiului.

Într-o după amiază, înainte de a bate clopotul pentru vecernie, mi-a dat telefon mama unei fete şi mi-a spus: „Fiica mea e în primejdie de moarte, vă rog faceţi degrabă rugăciune! Moare! Moare! Moare!”. Şi ce avea acea fată? Acea fată era un copil duhovnicesc, avusese o experienţă duhovnicească fără precedent, şi ca dimensiuni, şi pentru că i se întâmpla prima oară. Fiindcă avusesem asemenea experienţe şi întâlnisem şi la alţi părinţi, i-am dat sfaturile potrivite şi a revenit la viaţă. îngheţase sărmana. Tatăl ei şi fratele mai mare lipseau, iar mama şi fiica avuseseră simţământul tăcerii de moarte, din pricina fricii; fata experia exact sentimentul ieşirii sufletului.

Pur şi simplu este o experiere a unui sentiment, cum ne vom simţi în ceasul morţii. Cred că fata erai aşa de curată şi de neprihănită, încât Dumnezeu i-a dat o pregustare, o dulceaţă spirituală. Acum trăieşte, este bine, dar în clipa aceea ajunsese într-o stare de nemişcare vecină cu moartea. Sunt lucruri înfricoşătoare ce se întâmplă oamenilor... Probabil că Hristos, pentru a ne înţelepţi şi pentru a ne îmbogăţi cu experienţe spirituale, ne dă şi asemenea palme, asemenea intervenţii pedagogice. Sunt nişte scuturări din partea lui Dumnezeu pentru propria noastră îmbogăţire duhovnicească. Căci unde duc acestea? Dacă acceptăm, ele duc la încununare spirituală şi Domnul este Cel Care ne răsplăteşte şi ne dă medalia duhovnicească.

Să nu uităm că pâinea; pentru a deveni pâine dulce şi binecuvântată, trebuie să se coacă bine. Nici azimă să nu fie, nici crudă, dar nici să se facă precum cărbunele. Va trebui să ajungă în acea stare în care este folositoare, sănătoasă şi pricinuieşte bucurie când o mâncăm. La fel şi în cele duhovniceşti, trupul şi sufletul cu structura lor lăuntrică trebuie să se coacă bine. De aceea numim pe Hristos învăţător şi Pedagog, iar lecţiile Sale sunt pedagogii divine pentru noi. În orice clipă, acolo unde nu se aşteaptă nimeni, Domnul intervine atât de puternic şi de surprinzător. Dar şi după o înştiinţare, iarăşi ne surprinde Hristos şi trebuie să fim pregătiţi. De aceea ne-a şi spus: „Privegheaţi..., iarăşi zic vouă, privegheaţi”; o repetă.

Când va veni Mirele sufletului nostru, să nu urmăm fecioarelor celor neînţelepte, iar când vom auzi Mea voce să avem untdelemnul discernământului şi untdelemnul trezviei, ca să ungem sufletele noastre! Căci după aceea nu vom mai putea fi miluiţi, dacă nu am uns fiu acele daruri mai înainte sufletele noastre. Când vor seca toate izvoarele milostivirii şi ale lacrimilor, atunci, după moarte, nu vom mai putea lăcrima, nu vom mai avea trup pentru a avea şi lacrimi. Sufletul nici el nu poate lăcrima fără ochii trupeşti. Toate le controlează sujetul prin trup. De aceea şi fericiţii Părinţi insistă să cultivăm această rugăciune a minţii şi să cheltuim cât de mult timp este cu putinţă pentru pomenirea binecuvântatului şi a preadoritului nume al lui Hristos.

Întrebare:

Un aspect foarte sensibil şi subţire al rugăciunii minţii, al acestei nevoinţe a minţii, care pe toţi ne încurcă şi ne îngreunează în timpul rugăciunii în sine, este concentrarea minţii în ceasul în care ne facem canonul de rugăciune. Părintele ieromonah Efrem de la Xiropotamu, ascet încercat într-ale rugăciunii, a spus o vorbă înţeleaptă: „Trebuie să ne îngrijim de propria minte, să nu o lăsăm să vagabondeze”. Iar lucrul acesta este foarte serios şi foarte important. Căci atunci când ne facem canonul şi facem rugăciunea minţii cu metanierul în mână şi suntem sorbiţi de rugăciune, dintr-odată mintea începe să alerge, să se împrăştie, să se ducă încolo şi-ncoace. Precum a spus şi părintele Efrem, mintea „vagabondează” în ceasul acela. Aceasta este o. observaţie plină de înţelepciune.

Cel mai important este cum putem să ne păzim mintea, să o închidem în cămara ei, în chilie, astfel încât închisă întru sine să nu mai plece. Este lucru sensibil şi greu de realizat, deoarece este vorba de minte. Poate să vrea omul, dar starea minţii este o stare pe care omul nu prea poate să o controleze, să spună: iau lucrul acesta şi-l închid în cameră; nu se poate. Mintea este minte, este numită inteligibilă, adică nu are nimic material, este duh nu este lucru. Înseamnă că este nevoie de o pre-lucrare şi, fireşte, lucrare sistematică, ascetică, pentru a putea fi închisă şi dedicată lucrării rugăciunii. Cum spune un avvă: „mintea ta să fie înlăuntrul rugăciunii. Să nu se împrăştie mintea, ci acolo, Doamne, Iisuse Hristoase miluieşte-mă!, acolo, neîncetat, şi aşa să comunici cu Hristos şi să spui: să mă miluiască!”. Greutatea vine din faptul că mintea se împrăştie. Deci, aici aş dori să îmi răspundeţi: Prin ce metode am putea să adunăm mintea întru sine?

Răspuns:

Să vă dau un exemplu de vagabondaj al minţii în ceasul rugăciunii. Un pustnic spunea rugăciunea minţii şi s-au adunat demonii şi îl atacau, iar pustnicul zise: „duceţi-vă dracilor!”, aşa, brusc şi cu voce tare. A spus aceste cuvinte fără să aibă ispită concretă, a mai zis şi o înjurătură şi au plecat. Atunci a înţeles înşelarea din partea vrăjmaşului. A aşteptat vrăjmaşul să îl facă să cadă, să spună vorba păcătoasă, iar după aceasta nu a plecat fiindcă s-a temut de o înjurătură, ci i-a zis: „Acum când ai devenit vagabond, nu mai e nevoie să te; războiesc, doar vroiam să te fac să-ţi pierzi răbdarea.” Adică, după aceasta îşi va controla greu mintea.

Nu trebuie să vagabondezi în ceasul rugăciunii.

Înduri orice fără să crâcneşti! Sentimentul păcătoşeniei, simţământul, în primul rând, al atotprezenţei lui Hristos, estea împreună nasc o frică curată, divină, nu nega-uvă, ceva ce te încremeneşte, iar mintea o lipeşte de mamele pomenit. Acolo este reuşita noastră, toată arta icestei situaţii. Această frică divină curată adună, fiin-ică mintea a devenit deja o mie de bucăţi. Câte patimi tvem, atâtea cugete ce se învârtesc neîncetat în jurul ninţii. Câte gânduri avem, imaginăm ce gândim timp de 24 de ore. E, dacă le aranjăm după nişte criterii serioase şi facem o ierarhizare, vom vedea de câţi demoni am fost războiţi şi câte cugete străine am avut şi câte compromisuri duhovniceşti am făcut în numai 24 de ore.

Frica de Dumnezeu cea curată este ca un pol ce atrage ca un magnet foarte puternic şi adună bucăţile sparte ale minţii, cele împrăştiate peste tot, cele care fac zboruri necontrolate, cele care sunt ca nişte fii risipitori aflaţi în beciurile adânci şi în murdăriile nelegiuirii, nu numai ale murdăriei trupeşti, dar şi ale oricărui fel de murdărie, în primul rând al egoismului şi al trufiei. Căci acestea două din urmă nasc cea mai mare mizerie în suflet, nu în trup. Mizeria începe de la mândria minţii noastre, de la mândria sufletului: „nu sunt ca acela, ca mine nu există altul, niciodată nu va mai fi cineva ca mine, simt unic, simt irepetabil, sunt... sunt...”. Iar într-un final omul ce gândeşte aşa, poate chiar să se demonizeze, şi atunci vom vedea cine este cu adevărat... Impresionant e faptul că, deşi a spus o înjurătură, chiar care îl trimitea la diavol, nu a fugit diavolul, dar când a spus un alt cuvânt, atunci a fugit. În timpul acela mintea ascetului vagabonda. Ca urmare, duşmanul neamului omenesc vrea să audă aceste cuvinte urâte şi de ruşine, trupeşti şi pline de împătimire. Îi plac, deoarece ele sunt de fapt consimţiri, compromisuri ale sufletului, sunt drepturi cele le acordă sufletul diavolului, de a avea acces înlăuntrul său, iar dreptul acesta ţine timp îndelungat.

Cum are cineva să zicem un „travel card” valabil o lună, un an, iar în tot acest interval poate călători cu uşurinţă, sau să îi fie toate serviciile înainte plătite, sau micşorate, oferte cunoscute în zilele noastre; aşa este şi dreptul diavolului de a intra în sufletul omului. Are deci dreptul să intre şi să iasă în raţiune şi să o clatine bine-bine. Cum ţinem în mână lingura şi amestecăm bine-bine mâncarea pentru a se găti cum trebuie? Are demonul o autoritate ce i s-a acordat de către noi înşine după cădere, să intre adică în mintea noastră, în raţiunea noastră şi să o dea peste cap, să o facă ping-pong, să o dizolve cu totul. Şi numai cu amintirea morţii, numai cu sentimentul păcătoşeniei, numai cu sentimentul adânc de frică de Dumnezeu, bucăţile minţii depărtate şi împrăştiate sunt atrase, sunt reunite. Şi precum se apropie între ele, omul devine mai implu. Va deveni în final într-un cuget; trebuie să ajungem să avem un unic cuget, nu există altă cale. Sfinţii Părinţi au folosit şi numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, spunând de nenumărate ori numele acesteia, îngenunchiaţi, cu mâinile întinse în stare de extaz, de implorare, cu capul lipit de pământ, precum vameşul din parabolă, şi strigând din adâncuri. Au folosit poziţii ale trupului, moduri de rugăciune, până au atras Harul dumnezeiesc din belşug, să miluiască Hristos, să fugă lupii fioroşi ai cugetelor. Unele cugete sunt atât de obraznice, atât de îspreţuitoare, atât de neruşinate, încât nu se împiedică de nici o rugăciune. Omul trebuie să se facă bucăţi, în sensul ostenelii fizice, al nevoinţelor trupeşti, pentru a alunga acel cuget potrivnic. Există cugete trupeşti, precum şi cugete ce provin din mânie şi din egoism, ce sunt atât de insistente şi încăpăţânate, încât nu pleacă dacă omul nu se smereşte cu adevărat.

Îmi spunea un monah: „chiar dacă m-am smerit, vrăjmaşul nu pleacă...” Vrăjmaşul este viclean, nu şi fraier. El percepe faptul că nu te-ai smerit încă cu adevărat. Nu poate nici un om să îl păcălească. Se vede, însă, faptul că mulţi oameni au o percepţie infimă sau copilăroasă, simplistă a lucrurilor. Să nu uităm că vrăjmaşul neamului omenesc nu a fost un simplu înger, arhanghel sau întâistătător, ci a fost învăţător al îngerilor. Iar cunoştinţa sa nu a anulat-o nimeni, ci doar s-a micşorat. Rămâne însă cunoştinţă. Iar îngerii ştiu că au de a face cu un potrivnic deosebit de mare şi puternic. Însă ei sunt plini de puterea Duhului; Sfânt şi de aceea îi depăşesc în tărie, fără îndoială, pe demoni. Dacă s-ar lupta unul către unul, fără prezenţa Duhului Sfânt, diavolul ar ieşi biruitor, fiindcă este mai puternic din pricina cunoştinţei ce deţine. Sunt de aceeaşi vârstă, dar din pricina cunoaşterii, diavolul este superior, deţine unele taine, dar le foloseşte în sens invers, nu vrea să folosească corect ceea ce cunoaşte.

De aceea trebuie să reţinem că avem de a face cu un vrăjmaş ce s-a specializat în lucrarea de a convinge cugetul omului, de a-l amăgi, pentru a se ocupa cu tot ce este lumesc şi păcătos şi pentru a nu se aduna, a nu se concentra. Căci tot ceea ce este lumesc, pământesc are însuşirea de a se împrăştia, de a se îndepărta de sursa naturală; astfel şi părţile minţii se îndepărtează enorm de însăşi mintea omului. Toate acestea din pricina păcatului primordial. Fiece cuget ce nu se adună, îndepărtează şi mai mult părţile minţii, împiedicând unitatea minţii şi unirea ei cu Hristos. Iar acest lucru nu aduce nici mântuirea, nici pocăinţa. Nu este interesat diavolul să ştie, să afle sau să înveţe cutare sau cutare... Nici nu îl va invidia pe om, nici nu se va mai ocupa de el. Printr-o singură privire aruncată de la distanţă, înţelege ce se întâmplă cu omul.

Însă, cum percepe că omul a tras învăţătura şi încearcă să adune cele sparte, cele împrăştiate, să adune cele făcute mii de bucăţi ale minţii sale, şi să le facă un tot unitar, un cuget în numele lui Hristos, atunci diavolul sună adunarea generală. N-are de gând să cedeze nici un strop. Are o nemărginită răbdare şi mii de ani să ne războiască. Nu va da înapoi, nici nu va obosi. Însă Hristos, fiindcă este atât de bun şi văzând nepocăinţa omului, de multe ori opreşte firul vieţii, şi moartea însăşi devine o expresie a milostivirii pentru noi toţi, căci ni se ia posibilitatea de a mai păcătui şi este oprită păcătuirea. Găci, dacă omul ar mai fi trăit şi stăruit în păcat, s-ar fi dus în adâncurile iadului.

După moarte omul nu mai poate păcătui; nici chiar cel mai mare păcătos. Pe de altă parte, nu poate face nici vreo lucrare a binelui, din moment ce a plecat din viaţa aceasta. Doar dacă a lăsat moştenire şi testament spiritual, precum Sfinţii Părinţi au lăsat lucrările lor duhovniceşti şi petrecerea lor sfântă. Ce loc special trebuie să aibă Sfinţii Părinţi!

Sfinţii au loc de frunte în împărăţia Cerurilor prin lucrările lor teologice, prin minunile lor, prin pilda vieţilor, şi pentru că şi noi ne mântuim prin acestea. Au loc de frunte chiar şi până la Judecata finală. Căci prin ceea ce au lăsat se mântuiesc mulţi. Şi totuşi nu fac o anumită lucrare a binelui doar prin trupul lor. Ei au lăsat testament duhovnicesc.

Există însă şi fenomenul invers: câţi actori, cântăreţi şi imorali, şi stricaţi sufleteşte, şi satanişti au plecat din viaţa aceasta şi au lăsat moşteniri precum videocasete, reviste, lucrări scrise pline de stricăciune, atât de mizerabile, de amăgitoare şi de satanice. Toate sufletele ce văd aceste lucruri se prind de ele şi păcătuiesc iară şi iară. Ce iad îi aşteaptă pe autorii morali ai acestor lucruri murdare şi pline de viclenie? Au murit, iar sufletele lor nu îşi găsesc încă liniştea în iad. Se scufundă şi mai mult deoarece păcatul lor este un act ontologic. Nu există în sine păcatul, dar ca faptă, ca act înfăptuit, trăieşte în veac. Este ca un monstru ce nu exista, dar brusc există din alunecarea şi neascultarea omului şi devine ca un balaur ce încearcă să-i mănânce pe toţi. Nu scapă nimeni de balaurul acesta al păcatului, doar dacă se va pocăi şi va decapita dintr-o dată balaurul.

Noi avem în mână secera; avem sabia Duhului Sfânt, nu doar să biruim, nu doar să tăiem capul ba laurului, ci să alungăm definitiv păcatul prin uşile pocăinţei. Nu doar prin lucrarea spovedaniei, ci prin pocăinţă. Spovedanie este să mărturisesc păcatele, dar aici este vorba de pocăinţă – metanoia – ceea ce înseamnă schimbare, adică să nu mai fac păcatul din nou, niciodată; se întâmplă să nu pot să o aplic de câte ori dau făgăduinţa, chiar dacă o dau cu jurământ (jurământul trebuie ocolit de creştini). Aceasta, din pricină că nimeni nu a pătimit destul şi nu a simţit destulă durere pentru păcatul făcut şi pentru păcatul ce îl va face. Din moment ce nu a durut, omul făgăduieşte cu uşurinţă şi uneori zâmbind... Zice: „am făcut păcatul cutare şi păcatul cutare...” şi zâmbeşte! Este ca şi cum am povesti despre păcatele celorlalţi. Mu suferă inima, nu a suferit nici mai devreme. Ca urmare, vrea nu vrea omul acela va păcătui din nou. Probabil şi mai rău va face, căci după mărturisirea păcatelor la spovedanie, omul este atacat şi mai mult de cugetele viclene.

Astfel, Părinţii insistă asupra faptului că amintirea morţii, sentimentul păcătoşeniei personale, dar în primul rând acest sentiment curat al fricii de Dumnezeu, izvor adevărat al filosofiei dumnezeieşti, va aduna şi va ţine mintea însăşi adunată. Iar pe de altă parte rugăciunea minţii va începe să înalţe mintea în numele lui Hristos şi să o unească cu Însuşi Hristos. Iar doxologia şi mulţumirea pentru toate, fie triste, fie plăcute sufletului, vor conduce iarăşi şi iarăşi harul înlăuntrul minții. Vedem că mintea noastră cea rătăcitoare, oaia aceasta pierdută, fiul acesta risipitor, mintea noastră, adică, aleargă, rătăceşte, şi unde nu se plimbă, şi în trecut şi în prezent şi în viitor... Cercetează totul în toate direcţiile, vrând să creadă că le înţelege pe toate şi le interpretează pe toate, dar, din păcate, lucrurile nu stau deloc precum vedem şi precum credem noi despre noi şi despre ceilalţi.

Este o taină foarte mare aproapele ce nu o înţelegem, şi nu înţelegem nici propriul sine, fără ajutorul Duhului Sfânt. Pe noi ne va înţelege aproapele? Doar Hristos ne poate înţelege. Singurul cunoscător al inimilor, singurul ziditor al inimilor... Nici îngerii nu ne pot înţelege, nici demonii... Nici chiar Maica Sa, fără Duhul Sfânt. Nimeni. Doar Hristos. De aceea „vorbăria” pe tema aceasta este lucrarea noastră acum, este şi învăţătura tuturor Sfinţilor Părinţi.

Când se va afla omul singur în ceasul greutăţilor – căci mereu se va afla omul într-o desăvârşită singurătate, în greutate fără de pereche, cândva în timp, în ceasul pericolului— numele acesta, HRISTOS, este singurul ce ne însoţeşte şi este împreună cu noi şi ne mângâie ontologic, nu sentimental, ci cu adevărat existenţial, deoarece Hristos nu este doar atotprezent, ci în primul rând este înlăuntrul nostru. Această stare ce este înlăuntrul nostru, prin pomenirea numelui Său, lucrează şi este trăită în noi.

(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 106-126)

Cuvinte simple din Sfântul Munte (1) - Pocăința

Cuvinte simple din Sfântul Munte (2) – Dumnezeiasca Liturghie şi Pocăinţa în Iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (3) – Refuzul pocăinţei chiar şi în iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (4) – Frângerea inimii şi pocăinţa puţin înainte de moarte

Cuvinte simple din Sfântul Munte (5) – Cu rugăciunea lui Iisus batem la poarta milei dumnezeieşti

Cuvinte simple din Sfântul Munte (6) – Prin pocăinţă redobândim darurile

Cuvinte simple din Sfântul Munte (7) – Lacrimile pocăinţei şi Harul Divin

Cuvinte simple din Sfântul Munte (8) – Întruparea Domnului, suprema Smerire

Cuvinte simple din Sfântul Munte (9) – Curăţenia trupului înseamnă smerenie

Cuvinte simple din Sfântul Munte (10) – Smerenia, starea paradisiacă. Mândria, iadul pe pământ

Cuvinte simple din Sfântul Munte (11) – Părinţi în tăcere

Cuvinte simple din Sfântul Munte (12) – Ascultarea cea... încăpăţânată

Cuvinte simple din Sfântul Munte (13) – Ascultare sinceră şi voie ascunsă

Cuvinte simple din Sfântul Munte (14) – Ascultarea în cuget

Cuvinte simple din Sfântul Munte (15) – Relaţia Duhovnic – ucenic

Cuvinte simple din Sfântul Munte (16) – Rugăciunea, unirea cu Hristos

Cuvinte simple din Sfântul Munte (17) – Modul rugăciunii

Cuvinte simple din Sfântul Munte (18) – Războiul demonilor împotriva rugăciunii

Cuvinte simple din Sfântul Munte (19) – Rugăciunea după a Doua Venire

Cuvinte simple din Sfântul Munte (20) – Născătoarea de Dumnezeu – Ajutor în rugăciune

Cuvinte simple din Sfântul Munte (21) – Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii

Categoria: Articole

Cautare: