Cuviosul Antonie, ctitorul Lavrei Pesterilor

În anii de domnie pe pământul rusesc a marelui şi evlaviosului domnitor Vladimir1 (Vladimir I cel Mare (aprox. 956-1015), sfânt, întocmai cu apostolii, «Constantin cel Mare al Rusiei», a fost domnitor de Novgorod (970) şi de Kiev (980–1015). Era fiul lui Sviatoslav şi nepot al Sfintei celei întocmai cu apostolii Olga. A unit sub conducerea sa cea mai mare parte a teritoriilor ruseşti. A fost creatorul slăvitei Rusii a Kievului şi constituie figura istorică centrală, lăudată de legendele şi doinele populare. În anul 988 s-a botezat la creştinism, alegând Ortodoxia şi a cerut întregului său popor să se boteze. El a pus astfel bazele Rusiei Pravoslavnice, Ortodoxe, fiind trecut în rândul sfinţilor şi al marilor protectori ai pământului rus. În anul 989 s-a căsătorit cu prinţesa Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea (976–1025), întărind astfel legăturile duhovniceşti culturale şi politice dintre cele două imperii. Este prăznuit la 15 Iunie.), a binevoit Dumnezeu să ne dăruiască un luminător al Bisericii Sale şi un dascăl al monahilor, anume pe cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie.
Cuviosul Antonie, după numele său lumesc Antipa, s-a născut în comuna Liubeţ, patruzeci de verste2 (Unitate de măsură rusească, o verstă echivalează cu 1067 metri.) depărtare de Cernigov, în anul 983.
A fost crescut de către evlavioşii săi părinţi în frica de Dumnezeu şi de aceea, încă de la o vârstă fragedă, a simţit în sine o puternică atracţie către viaţa monahală3 (Exista încă de atunci monahism în Rusia. Deja de la 1037 domnitorul Iaroslav întemeiase mănăstirile Sfântului Gheorghe şi a Sfintei Irina. Cu toate acestea nu se poate stabili acest moment cronologic, ca fiind începutul monahismului rusesc. Şi aceasta deoarece pe vremea respectivă domnitorii înfiinţau mănăstiri pe cheltuiala lor, aduceau în acestea – de multe ori cu forţa – monahi pe care îi recrutau chiar din armata lor, şi pe care adeseori îi puneau să se ocupe mai mult de războaie decât de rugăciune. În aceste mănăstiri aceşti domnitori îşi găseau refugiul la vremuri de restrişte, fiind protejaţi de către soldaţii – monahi. Alţii construiau mănăstiri numai de dragul de a ajunge stareţi. Din aceste motive nici una dintre aceste mănăstiri şi nici toate la un loc nu pot fi considerate ca fiind începutul monahismului rus. Toţi scriitori bisericeşti sunt de acord asupra faptului că începutul monahismului rus trebuie considerat din 1051, anul în care a sosit la Kiev cuviosul Antonie, aducând cu sine din Athos modelul ascetic aghiorit.). Dumnezeu l-a luminat să-şi ducă la îndeplinire această dorinţă, mergând în pământul binecuvântat al Greciei.
Fără întârziere, a plecat din patria sa şi a venit mai întâi la Constantinopol. De acolo a plecat mai departe spre Sfântul Munte Athos. A trecut pe la mai multe mănăstiri şi a întâlnit mulţi monahi, următori ai vieţii celei îngereşti. Atunci s-a aprins în inima sa şi mai mult dragostea pentru Hristos. A ajuns la mănăstirea Esfigmenul şi l-a implorat pe stareţul acesteia să-l tundă în monahism. Stareţul Teoctist, un mare trăitor, ce se învrednicise de darul vederii înainte, a putut deosebi calităţile sufleteşti ale tânărului din faţa sa şi a prevăzut în acelaşi timp viitorul plin de sfinţenie al vieţii sale. A acceptat deci rugămintea sa şi l-a tuns în monahism, după ce mai întâi l-a învăţat toate cele necesare începutului acestei noi vieţi îngereşti.
Din acel moment sfântul s-a străduit din răsputeri să facă cele plăcute lui Dumnezeu. S-a smerit pe sine prin mari eforturi ascetice, în ascultare desăvârşită şi în răbdare, devenind foarte curând un model demn de urmat pentru toţi fraţii săi monahi.

După ce a trecut destul de multă vreme, şi iată i s-a dat stareţului său, în chip minunat, porunca dumnezeiască de a-l trimite pe monahul Antonie din nou în Rusia. L-a chemat deci şi i-a spus:
– Antonie, du-te în Rusia, şi să devii acolo exemplu şi stâlp duhovnicesc al poporului. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie totdeauna cu tine!
Cuviosul Antonie a acceptat porunca primită de la stareţul său ca şi cum aceasta ar fi venit din chiar gura lui Dumnezeu. A plecat deci spre Rusia şi a ajuns în oraşul Kiev cam pe la anul 1013. Căutând un loc în care să se aşeze să locuiască, a vizitat mănăstirile ce se aflau prin împrejurimi fără să rămână însă la nici una dintre ele. Aşa a dorit Dumnezeu. A căutat apoi prin munţii din apropiere, prin locuri izolate şi nelocuite şi a găsit în cele din urmă o peşteră săpată mai demult de varanghi4 (Varanghii sau Variaghii era un trib de origine scandinavă, care pe la 862 d. Hr. sub conducerea lui Ruric au venit în Rusia şi s-au aşezat în regiunea Novgorodului. Aici au înfiinţat un mic stat condus de dinastia Rurikizilor.). S-a rugat lui Dumnezeu să-l lumineze şi s-a aşezat în aceasta, ducând o viaţă aspră, în cumpătare şi asceză.

După moartea evlaviosului domnitor Vladimir, în 1015, pe tronul Kievului s-a urcat primul său fiu, necredinciosul Sviatopolk. Acesta, pentru a păstra doar pentru sine puterea tronului şi moştenirea tatălui său, şi-a ucis cu sânge rece fraţii mai mici, Boris şi Gleb ce au fost mai apoi cinstiţi ca martiri. Mai mult, a început o sângeroasă prigoană împotriva Bisericii şi a bărbaţilor ei sfinţi.
Din cauza acestei prigoane Sfântul Antonie a fost nevoit să plece din nou către Sfântul Munte şi să se întoarcă la sfântul său părinte duhovnicesc, Teoctist. Acum însă nu va rămâne pentru mult timp în obştea mănăstirii Esfigmenul. Învăţat deja cu dulceaţa duhovnicească a sfintei isihii (liniştea din pustie), a cerut binecuvântarea stareţului său şi s-a retras către vârful numit al Samariei, ce se află la mică depărtare, mai sus de mănăstire. Acolo unde s-a nevoit există astăzi o biserică, ridicată în cinstea sa.
Între timp, în 1019, binecredinciosul domnitor Iaroslav cel Înţelept5 (Fiu al Sfântului Vladimir, s-a dovedit a fi un domnitor capabil şi puternic (1019–1054). A întărit şi consacrat definitiv creştinismul în Rusia. La Kiev a construit celebra catedrală mitropolitană a Sfintei Sofia. În anii săi de domnie, statul Kievului a ajuns la cea mai înaltă perioadă de înflorire.) l-a învins în război pe Sviatopolk, a cucerit Kievul şi s-a urcat triumfător pe tronul de domnie. Sviatopolk a reuşit să fugă dar a murit în acelaşi an, pribegind prin stepele Boemiei.

În anii de domnie a înţeleptului Iaroslav strălucea prin evlavia sa, prin viaţa sa ascetică şi prin buna cunoaştere a Sfintei Scripturi un oarecare preot Ilarion. Nu ştim foarte multe despre viaţa lui, ci doar că pe la anul 1040 era preot slujitor în satul Biristovo. De acolo a venit pe malul râului Nipru, pe colina unde mai târziu avea să se întemeieze mănăstirea Peşterilor. Acest loc era pe vremea aceea acoperit de o pădure foarte deasă.

Aici preotul Ilarion şi-a săpat o mică peşteră în stâncă, cam de patru metri adâncime şi a început să ducă o aspră viaţă ascetică susţinută prin post, cântări din psaltire şi rugăciunea minţii.
În aceeaşi perioadă Dumnezeu l-a luminat din nou pe stareţul Teoctist, spre a-l trimite a doua oară pe cuviosul Antonie în Rusia. L-a chemat deci şi i-a spus:
– Antonie, este iarăşi voia lui Dumnezeu să te duci din nou în ţara ta. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie mereu cu tine! Ai binecuvântarea mea să pleci. Mergi în pace! Şi află că mulţi se vor învrednici să primească din mâinile tale sfânta tundere în monahism.
Primind astfel binecuvântarea duhovnicului său, cuviosul Antonie a pornit din nou de la Sfântul Munte şi a ajuns la Kiev.
Dumnezeu i-a condus paşii către colina unde se nevoise preotul Ilarion. Peştera era însă acum pustie şi nelocuită, deoarece preotul Ilarion fusese învrednicit de Dumnezeu să ajungă în 1051 mitropolit de Kiev.
Cuviosul Antonie a simţit în sine o mare pace sufletească în clipa în care s-a găsit în acel loc. Îi aducea aminte de iubitul său Sfânt Munte, aşa cum era acel loc abrupt şi pustiu, străjuit de râu şi de pădurea cea deasă şi greu accesibilă.
A îngenunchiat şi s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu zicând:
– Doamne, fă să fie acoperit acest loc cu binecuvântarea Sfântului Munte şi a bunului meu duhovnic. Întăreşte-mă cu harul Tău, pentru a putea rămâne şi a mă nevoi aici.
A rămas deci de atunci Sfântul Antonie în acea peşteră. A început o aspră viaţă ascetică, având ca permanentă lucrare rugăciunea inimii. Hrana sa era doar un pic de pâine uscată şi apă, pe care le lua o dată la două, trei zile. Câteodată, cufundat în contemplaţie, nu mânca nimic câte o săptămână întreagă.
Oamenii de prin împrejurimi, care au aflat cu timpul despre viaţa sa sfântă, veneau din când în când spre a-i cere binecuvântarea şi-i aduceau cele necesare traiului său atât de modest. Unii dintre aceştia au dorit chiar să-i devină ucenici, să rămână în preajma sa şi să se nevoiască îndrumaţi de experienţa sa duhovnicească. Printre ei s-a aflat şi fericitul preot Nikon, împreună cu cuviosul Teodosie.

În 1054 binecredinciosul domnitor Iaroslav a murit şi pe tronul Kievului s-a urcat fiul său cel mai mare Iziaslav.
Pe vremea aceea faima duhovnicească a cuviosului Antonie se răspândise pe întregul pământ rus, ca oarecând faima celui al cărui nume îl purta, a Sfântului Antonie cel Mare, în pământul Egiptului. Ea a ajuns curând şi la urechea domnitorului Iziaslav, care s-a minunat de viaţa sfântă a monahului Antonie al Peşterii, căci sub acest nume era cunoscut. Atunci domnitorul a hotărât să meargă însoţit de suita sa de la curte spre a cere binecuvântarea sfântului. Aceasta era, pentru vremea aceea, un semn de mare cinstire acordat cuviosului.
De atunci faima sa s-a răspândit tot mai mult şi din ce în ce mai mulţi tineri veneau la dânsul spre a-i deveni ucenici, spre a-i conduce spre viaţa cea îngerească.

Cam prin anul 1060 au venit la cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul boierului Ioan şi iubitorul de Dumnezeu Efrem, unul dintre cei mai îndrăgiţi sfetnici ai domnitorului, dorind să-şi dedice viaţa lui Hristos. Cuviosul a dat poruncă preotului Nikon să-i tundă în monahism.
Prin îngăduinţa lui Dumnezeu însă cuviosul Antonie şi întreaga sa obşte aveau să pătimească multe necazuri din cauza acceptării acestor doi tineri în cinul monahal.
Boierul Ioan, împreună cu mai mulţi ostaşi şi supuşi ai săi, a venit înfuriat la mănăstirea Peşterilor şi i-a prigonit cu sălbăticie pe ucenicii cuviosului Antonie, risipindu-i care încotro. Pe fiul său l-a scos apoi cu forţa din peştera în care intrase, i-a rupt cu furie hainele monahale, l-a îmbrăcat forţat cu hainele boiereşti strălucitoare şi l-a condus legat către palatele sale.
Dar şi domnitorul Iziaslav s-a supărat pe cuviosul Antonie pentru pierderea sfetnicului Efrem. A dat ordin să fie arestat preotul Nikon, cel ce făcuse tunderile în monahism şi i-a ameninţat pe toţi că îi va închide în închisoare şi va da foc mănăstirii.
Văzând atâta duşmănie din partea domnitorului, cuviosul Antonie s-a hotărât să părăsească peştera unde stătea şi să plece în alt loc mai îndepărtat. A plecat deci, şi ucenicii săi s-au răspândit şi ei în diverse regiuni.
Când însă soţia lui Iziaslav a aflat despre plecarea cuviosului, s-a întristat foarte tare şi l-a implorat pe soţul său să nu-i mai prigonească pe monahi, pentru a nu aduce asupra familiei lor mânia lui Dumnezeu. Această înţeleaptă femeie i-a adus aminte lui Iziaslav despre evenimentele tragice petrecute nu demult în patria sa de origine, Polonia. Tatăl ei, împăratul Bolieslav, prigonise şi alungase din împărăţia sa pe toţi monahii, fiind furios pe cuviosul Moise Ungarul. După această faptă îngrozitoare împăratul a murit brusc de o moarte cumplită. În acelaşi timp poporul s-a revoltat împotriva tuturor boierilor şi a avut loc multă vărsare de sânge. L-a sfătuit aşadar pe soţul ei Iziaslav să-şi potolească mânia şi să înceteze prigoana, spre a nu primi şi el aceeaşi pedeapsă de la Dumnezeu.
Împăratul s-a înfricoşat, auzind aceste cuvinte. A trimis de îndată mai mulţi soli către Sfântul Antonie, rugându-l să-l ierte şi să se întoarcă împreună cu toţi ucenicii săi la locurile din care au plecat. Solii trimişi l-au căutat pe cuvios vreme de trei zile. Când în sfârşit l-au găsit, au îngenuncheat în faţa sa şi l-au rugat să se întoarcă la mănăstirea sa. Cuviosul i-a ascultat şi s-a întors din nou la peştera sa mult îndrăgită. Aici s-a rugat neîncetat lui Dumnezeu să-i aducă înapoi oile cele risipite ale turmei sale cele sfinte şi să le dăruiască putere, spre a putea să înfrunte pe mai departe ispitele vrăjmaşului. Iubitorul de oameni Dumnezeu a ascultat rugăciunile sale şi a adunat din nou împreună pe toţi ucenicii risipiţi de prigoana domnitorului.
Pe lângă aceasta şi încă mulţi alţi bărbaţi, însetaţi de mântuire, au început să vină la mănăstirea Peşterilor, rugându-l pe cuvios să-i lumineze, să-i izbăvească de legăturile păcatului şi să-i conducă pe calea care duce spre Împărăţia Cerurilor. Cuviosul i-a primit pe toţi cu dragoste, i-a învăţat tainele monahismului şi după perioada de încercare le-a îngăduit intrarea în cinul monahal. Astfel a crescut numărul obştii, ajungând la doisprezece. De aceea, au fost nevoiţi să sape şi mai adânc în peşteră, să construiască înăuntru un paraclis şi mai multe chilii, care se pot vedea până astăzi.
Odată, cuviosul i-a chemat la sine pe toţi ucenicii săi şi le-a spus:
– Fraţii mei şi copiii mei, ştiţi că Domnul ne-a adunat pe toţi împreună aici, şi ne-a sălăşluit ca un bun început al binecuvântării pentru tărâmul acesta şi pentru poporul nostru. Voi purtaţi în inimile voastre binecuvântarea Sfântului Munte şi a Maicii Domnului, pe care o avem ca apărătoare şi mângâietoare. Şi aşa cum pe mine m-a făcut monah duhovnicul meu aghiorit, tot aşa şi eu, cu binecuvântarea Sfântului Munte, v-am făcut pe voi monahi şi vă las ca pe o moştenire sfântă pe aceste plaiuri. Să trăiţi aşadar şi să înaintaţi duhovniceşte după înălţimea binecuvântării ce vi s-a dat.
Apoi cuviosul a tăcut pentru o vreme.
– Copiii mei, a spus după aceea, cred că a sosit timpul să mă retrag din stăreţie. Simt în mine dorinţa de a trăi din nou în isihie, singur, doar eu şi Dumnezeu. Voi lăsa în locul meu un alt stareţ şi eu mă voi retrage în pustie. Nu voi pleca însă departe şi de aceea nu ne vom despărţi, desigur, definitiv. Pe aceste plaiuri voi rămâne şi cât voi trăi voi continua să vă fiu de folos pe cât se va putea, ca duhovnic şi ca părinte.
Şi într-adevăr, cuviosul l-a numit stareţ pe fericitul Varlaam, ca unul ce era cel mai experimentat şi înaintat în virtute. Apoi s-a închis pe sine într-una dintre chiliile din peşteră evitând orice zgomot sau tulburare. Mai apoi însă a plecat un pic mai departe, pe o altă colină, unde şi-a săpat o nouă peşteră izolată, care se poate observa până în zilele noastre, un pic mai jos de mănăstirea Peşterilor. Acolo şi-a continuat viaţa sa ascetică, slăvind pe Dumnezeu prin rugăciuni neîncetate şi străduinţe ascetice, cultivând toate virtuţile şi înălţându-se din putere în putere. De aceea şi Dumnezeu l-a preaslăvit, împodobindu-l cu bogatele harisme ale Duhului Sfânt, în special cu darul vindecărilor şi al vederii înainte.

Cuviosul Antonie s-a dovedit a fi un doctor tămăduitor şi un mare profet al pământului rus. El a vindecat o mulţime de bolnavi prin rugăciunile sale şi printr-o plantă otrăvitoare, pe care o binecuvânta şi pe care o dădea apoi celor în suferinţă să o guste. Înaintea rugăciunii şi a binecuvântării sfântului planta respectivă era vătămătoare pentru oricine ar fi gustat din ea, datorită otrăvii foarte puternice pe care o conţinea. După binecuvântarea cuviosului însă, ea dăruia viaţă şi vindecare de orice boală celor suferinzi.

Cât despre darul vederii înainte al cuviosului este de ajuns să amintim faptul că el a prevăzut dureroasa învingere a armatelor ruse din partea polofţilor6 (Popor nomad, idolatru, de origine turcă, o ramură a cumanilor înrudiţi şi cu pecenegii. Numele de polofţi l-au primit de la cronicarii ruşi. Provin din regiunea de nord a Mării Caspice. De acolo au pornit în secolul X şi s-au aşezat în Rusia Meridională, între Urali şi Volga. Mai târziu polofţii vor fi asimilaţi de către tătari, pe parcursul secolului al XIII-lea.), ceea ce a însemnat o mare catastrofă pentru majoritatea teritoriilor ruseşti. Aceasta s-a întâmplat prin îngăduinţa lui Dumnezeu din cauza înmulţirii păcatelor oamenilor.
Însă şi cuviosul Antonie avea să sufere o nouă încercare, spre a străluci încă şi mai mult răbdarea şi smerenia sa.
După înfrângerea suferită de ruşi din partea polofţilor, domnitorul Iziaslav s-a retras la Kiev. Acolo se găsea şi domnitorul Poloţkului Vsieslav, încarcerat în închisoare de către fraţii săi Iziaslav, Sviatoslav şi Vsevolod.
Locuitorii Kievului au început să insiste către domnitorul Iziaslav să se ridice din nou la luptă împotriva barbarilor, care se răspândiseră şi jefuiau întreaga ţară. Domnitorul însă, înfricoşat de prima sa înfrângere, nu s-a hotărât să-i înfrunte din nou. Atunci locuitorii capitalei s-au răzvrătit împotriva sa, l-au eliberat din închisoare pe Vsieslav şi l-au proclamat domnitor.
Iziaslav a reuşit să fugă atunci în Polonia, ţara de origine a soţiei sale, unde timp de şapte luni a strâns o armată, s-a aliat cu împăratul Poloniei şi s-a pornit spre recucerirea Kievului şi a întregii ţări. Când Vsieslav a aflat ce pericol îl pândeşte, a părăsit Kievul şi s-a retras la Poloţk. În urma sa Iziaslav a intrat triumfător în Kiev în anul 1069.
De atunci însă a început şi noua încercare prin care avea să treacă fericitul Antonie. Unul dintre sfătuitorii domnitorului, din răutate, l-a minţit zicându-i că monahul Antonie îl simpatizase pe Vsieslav şi că de fapt el ar fi fost principalul organizator al revoltei populare, în urma căreia acesta îşi pierduse tronul. Iziaslav a fost convins de minciunile acestui defăimător şi a fost cuprins de o furie năpraznică împotriva cuviosului.
Pe vremea aceea părintele Antonie locuia lângă peştera unui alt monah pe nume Isaac zăvorâtul, care pătimise o mare luptă din partea diavolului, ce-l lăsase pe jumătate mort. Cuviosul Antonie îl ajuta pe cât îi era cu putinţă să înfrunte această grea ispită. Se pare însă că duşmanul diavol turbase din cauza încercării lui Antonie de a-l salva pe Isaac şi căuta prin orice mijloc să-l îndepărteze de la această faptă. Şi se vede că pentru o mică perioadă a reuşit.
Mai înainte de a apuca Iziaslav să-i facă rău cuviosului Antonie, domnitorul de Cernigov, Sviatoslav, care aflase despre mânia fratelui său, a trimis pe ascuns noaptea câţiva oameni ca să-l aducă pe părintele în hotarele ţării sale. Cuviosul a acceptat şi şi-a ales un loc liniştit de lângă capitala de domnie, pe muntele Boldin, unde a săpat o nouă grotă în care s-a aşezat să locuiască. Pe acel loc se va ridica mai târziu o mare mănăstire.
Dar vicleanul diavol nu avea să se bucure prea mult. Domnitorul Iziaslav a aflat adevărul despre nevinovăţia cuviosului faţă de acuzaţiile aduse de acel sfetnic răutăcios, prin mărturia mai multor oameni vrednici de încredere. Furia sa s-a potolit încet, încet. S-a convins despre curăţia şi virtutea monahului pe care îl prigonea. A înţeles că acuzaţiile erau doar defăimări, care veneau din partea celui viclean. Cu pocăinţă şi durere în suflet a trimis un sol la Cernigov, rugându-l pe cuviosul Antonie să se întoarcă la Kiev aproape de păstoriţii săi. Cuviosul, cel blând şi smerit cu inima, a răspuns acestei chemări şi s-a întors la obştea monahilor săi, care pentru atâta timp se simţiseră orfani, în lipsa părintelui lor duhovnicesc.
După întoarcerea la Kiev cuviosul s-a dedicat şi mai mult vieţii ascetice. Întreaga sa viaţă înăuntrul peşterii era un neîncetat şi puternic război împotriva «vicleniilor diavolului, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac».
Înaintea plecării sale către corturile cele cereşti a avut grijă, prin rugăciuni şi prin minunate vindecări, să se înalţe încet, încet şi biserica centrală a mănăstirii Peşterilor, aşa cum vom vedea în continuare.
După ce a binecuvântat locul în care urma să se ridice sfântul locaş, cuviosul Antonie a început să se pregătească pentru mutarea sa către veşnica împărăţie a cerurilor.
În vreme ce presimţea apropierea sfârşitului, i-a adunat în jurul său pe toţi ucenicii săi, i-a povăţuit, i-a mângâiat şi le-a promis că şi după despărţirea sa de trupul cel stricăcios, nu va părăsi acest loc al luptelor sale duhovniceşti.
– Mă voi găsi întotdeauna printre voi, copiii mei. Voi urmări străduinţele şi progresele voastre duhovniceşti în viaţa monahală. Voi avea grijă de toate sufletele care vor alerga spre acest sfânt loc, ca să fie plăcuţi lui Dumnezeu. Vă fac această promisiune, care este cea mai preţioasă moştenire pe care v-aş putea-o lăsa. Şi din ceruri voi mijloci către Domnul, pentru ca toţi să aflaţi mila Sa la înfricoşătoarea zi a Judecăţii.

Astfel, după ce se împliniseră şaisprezece ani de şedere a sa la această a doua peşteră, la venerabila vârstă de nouăzeci de ani, cuviosul a părăsit lumea cea trecătoare şi a trecut la cele veşnice, la data de 7 Mai7 (După alte izvoare la 10 Iulie, când are loc de fapt şi prăznuirea sa.) a anului 6581 de la facerea lumii şi 1073 după Hristos, în anii de domnie a domnitorului rus Sviatoslav Iaroslavici şi ai împăratului bizantin Mihail al VII-lea Ducas.
Sfintele moaşte ale cuviosului Antonie, cel ce a fost primul stareţ al Lavrei Peşterilor, au fost îngropate atunci în peştera în care se nevoise, undeva la baza mănăstirii de astăzi. Şi aşa cum în toată viaţa sa a locuit departe de ochii oamenilor, tot aşa, rugându-se «în ascuns», a cerut de la Domnul să rămână cinstitul său trup tăinuit faţă de ceilalţi oameni. Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea sa, astfel încât peştera în care a fost îngropat cuviosul a rămas necunoscută până în zilele noastre.
Şi toţi care au încercat, odată cu trecerea timpului, să caute şi să descopere sfintele sale moaşte, au fost pedepsiţi pentru curiozitatea lor. Adeseori, limbi de foc ieşeau în calea lor şi le ardeau mădularele trupului. Iar dacă, pocăiţi, îşi cereau iertare de la sfânt pentru îndrăzneala lor, erau cu milă vindecaţi de suferinţele lor.
Deşi ascunse ochilor omeneşti, sfintele moaşte ale cuviosului Antonie nu încetează a fi un izvor de sfinţenie, ajutor şi putere pentru cei ce i se roagă cu credinţă. Multe minuni şi vindecări au avut loc la Lavra Peşterilor către cei ce cu evlavie au cerut ajutorul cuviosului.

Categoria: Patericul Lavrei Pecerska de la Kiev

Cautare: