Cuviosul Aretas

Vrednic şi drept este să mulţumim lui Dumnezeu nu numai pentru binefacerile Sale, dar şi pentru încercările la care adeseori ne supune. Pentru că încercările care se suportă cu răbdare, îl umplu pe cel drept de bucurie, aşa cum oarecând s-a întâmplat cu dreptul Iov, iar pe cel păcătos îl curăţesc şi-l sfinţesc.
O astfel de încercare de la Dumnezeu l-a făcut să-şi revină în sine şi pe cuviosul Aretas, care se trăgea de la Poloţk şi era monah al Lavrei Peşterilor. El suferea de patima iubirii de arginţi, rădăcina tuturor relelor, după cum ne spune apostolul Pavel. Aduna pe ascuns în chilia sa bani şi obiecte preţioase. Din câştigul lucrului manual cu care se îndeletnicea nu dădea nimic la mănăstire sau la săraci. Însă nici pentru sine nu cheltuia nici un bănuţ. Numai aduna continuu…
Cuvântul lui Dumnezeu nu-l sensibiliza. Sfaturile şi observaţiile stareţului nu dădeau nici un rezultat. Poveţele celorlalţi fraţi nu-l mişcau.
Într-o noapte, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, nişte hoţi au intrat în chilia sa şi i-au furat tot ce avea, dispărând în noapte.
Când Aretas îşi dădu seama că fusese jefuit, parcă fu lovit de un fulger. Dezamăgirea sa a fost atât de mare, încât numai intervenţia iubitorului de oameni Dumnezeu, l-a scăpat de la a-şi pune capăt zilelor. Se sălbătici însă din cauza furiei şi a supărării. Din acea zi începu să-i deranjeze pe ceilalţi fraţi, să-i ocărască şi să le ceară bani. Îi considera pe toţi vinovaţi pentru paguba sa. Deveni un adevărat tiran pentru întreaga obşte.
Părinţii îl asigurau că ei nu au absolut nici o vină şi-l sfătuiau să-şi pună încrederea în Dumnezeu.
– Frate, îi spuneau, «lasă-I lui Dumnezeu toată grija ta, căci El va avea grijă de tine 43 (I Petru V, 7.)».
Acesta însă refuza categoric să-i asculte. Nu numai că nu dădea nici o atenţie sfaturilor lor, ci-i mai şi repezea, folosind tot felul de jigniri şi expresii necuviincioase. Vicleanul diavol îl stăpânea pe deplin.
Peste puţin timp însă Aretas se îmbolnăvi grav, ajungând în pragul morţii. Cu toate acestea nici pe patul suferinţei sale nu înceta să se plângă şi să-i jignească pe fraţi. În cele din urmă căzu în stare de comă şi rămase pentru mult timp ca şi mort. Abia ce mai respira. Fraţii erau foarte întristaţi şi aşteptau să-i vină sfârşitul.
Însă iubitorul de oameni Dumnezeu, care nu doreşte moartea păcătoşilor, ci să se întoarcă şi să fie vii, îşi trimise mila Sa către robul Său cel chinuit.
Cum stătea aşa nemişcat, deodată începu să strige:
– Doamne, miluieşte-mă! Doamne salvează-mă! Doamne am păcătuit! Ai tăi sunt şi nu-mi pare rău că i-am pierdut!
Îndată îşi reveni în simţiri, se ridică şi începu să le istorisească înfricoşat fraţilor care se strânseseră lângă dânsul, tot ceea ce i se întâmplase.
– Am văzut, spuse, cum au venit lângă mine îngerii şi demonii. Au început să se certe între ei pe tema pierderii averii mele. Demonii susţineau cu insistenţă cu nu numai că nu L-am mulţumit pe Dumnezeu, dar am şi blasfemiat prin iubirea mea de arginţi şi prin comportamentul meu. «De aceea eşti al nostru Aretas», îmi spuneau, în vreme ce eu îi priveam îngrozit. «Eşti al nostru şi nouă ne vei fi predat!» Atunci îngerii m-au privit cu tristeţe şi mi-au spus: «O omule nenorocit! O monahule nevrednic, care timp de atâţia ani ai fost robul patimii iubirii de arginţi! Nu te-a trezit nici măcar furtul banilor tăi! Dacă ai fi mulţumit şi L-ai fi slăvit pe Dumnezeu pentru că a îngăduit să-i pierzi, I s-ar fi făcut milă de tine şi te-ar fi iertat. Pentru că ţi-ar fi socotit pierderea banilor ca pe un act de milostenie, aşa cum a făcut pentru dreptul Iov. Oricine face milostenie prin voia sa, săvârşeşte o mare faptă bună în faţa lui Dumnezeu. Însă şi cine pierde fără să vrea bogăţia sa, dar vede această pierdere cu înţelegere şi dă slavă lui Dumnezeu, este răsplătit de acesta ca şi cum ar fi făcut milostenie. Diavolul îi trimite pe hoţi ca să fure averile oamenilor şi ca să-i facă pe cei care le pierd să se mânie şi să spună blasfemii către Dumnezeu!»
Când am auzit aceste cuvinte ale îngerilor am strigat ceea ce aţi auzit: «Doamne, miluieşte-mă! Doamne salvează-mă! Doamne am păcătuit! Ai tăi sunt şi nu-mi pare rău că i-am pierdut!» Îndată ce am strigat aceste cuvinte diavolii au dispărut, în timp ce îngerii s-au bucurat şi apoi au plecat şi ei.
Când au auzit cele istorisite fraţii au dat slavă pentru marea înţelepciune şi iubire de oameni a lui Dumnezeu, care găseşte întotdeauna mijloacele cele mai potrivite ca să-i aducă pe cei păcătoşi la pocăinţă.
Din acea zi viaţa lui Aretas se schimbă definitiv. Şi în timp ce mai înainte nu ştia cum să se mai certe şi să-i mai jignească pe fraţi, acum cu toţii admirau blândeţea şi bunătatea sa.
Fericitul Aretas îşi petrecu tot restul vieţii sale cu adâncă pocăinţă, cu iubire faţă de toţi, cu desăvârşită ascultare, cu rugăciuni însoţite de lacrimi fierbinţi şi cu multă cumpătare. Şi atât de mult se făcu plăcut înaintea lui Dumnezeu prin smerenia şi prin asceza sa, încât, după cuvioasa sa adormire, se învrednici ca sfintele sale moaşte să rămână întregi şi de mir izvorâtoare, ca un semn al milei Domnului şi ca o recunoaştere a vieţii sale sfinte.

Categoria: Patericul Lavrei Pecerska de la Kiev

Cautare:

Cuviosul Aretas

Vizualizari: 703

Id: 27386

Imagine:

Share: